EDITORIAL / Culpe care nu se uită!

0
140

Majestatea Sa Regele Mihai s-a dus într-o altă lume, poate mai bună, şi mii şi mii de oameni i-au adus un ultim omagiu, trecând pe la catafalcul său de la Palatul Regal. Moartea Regelui Mihai încheie un segment important din istoria noastră recentă şi nu putem decât reflecta în tăcere la un destin nefericit. Fiindcă a fost un român, care şi-a slujit ţara, atât cât a putut, şi discursul său cald şi vibrant, în Parlamentul României, la 25 octombrie 2011 – la 60 de ani de la ultimul său mesaj de la tribuna Parlamentului – la aniversarea vârstei de 90 de ani, încă reverberează. „Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru. (…) Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei, servite responsabil şi generos”. Era ultimul supravieţuitor dintre şefii de stat europeni, din al doilea război mondial. Unicul caz de monarh, asociat cu puterile Axei, mai întâi, şi cu Aliaţii, mai apoi, martor excepţional al uneia dintre perioadele dramatice ale istoriei recente europene. Cu o domnie scurtă (5 ani ca regent, între 1927-1930, iar apoi la 18 ani, între 1940-1947), caz singular în istorie, a dat lovitura de stat în august 1944, situându-se de partea Aliaţilor, fără a putea evita drama ca ţara sa să rămână sub influenţa lui Stalin. Apăsat mereu de trădarea liderului britanic Winston Churchill, care abandonase la Ialta, România şi toate ţările aflate la Estul Germaniei. Se va vorbi mult, cel puţin o vreme, despre cel care a fost Regele Mihai I, căruia supărări deloc fireşti i-au produs, nu atât destrăbălările anti-regaliste ale unor oameni politici, unii retuşându-şi ulterior atitudinea ca, de pildă, Ion Iliescu, ci oameni cu multă carte, afiliaţi afectiv, şi nu numai, fostului preşedinte Traian Băsescu, când în coruri isteriforme, când în alaiuri ale muţilor solemni. Chiar Neagu Djuvara, istoric cu reputaţie, abdicând de la o sumară documentare, într-un interviu pentru „Historia”,  cu o sinceritate debordantă, denunţa un pact al Regelui Mihai cu „diavolul Ion Iliescu”. Or, un istoric de talia lui Neagu Djuvara ar fi putut afla că restituirea domeniilor Peleş şi Săvârşin s-a produs mult mai târziu, prin proceduri juridice transparente, fără ca Regele Mihai să fi fost, în vreun fel, „cumpărat” de preşedintele Ion Iliescu. E un detaliu. Dacă anti-regalismul lui Traian Băsescu s-a manifestat cu constanţă, reuşind isprava insalubră de a-l cinsti, ca pe un veritabil monarh, pe Cioabă, în care „va descoperi un preţios tezaur parodic („Împăratul cu şapcă”, Radu Călin Cristea, Ed. RAO, 2017), pentru a-i da cu tifla Regelui Mihai, aidoma unei puşlamale de cartier, arătându-i cine e cu adevărat rege în ţară”, ce să mai spunem. Ostilitatea perenă arătată Regelui Mihai şi inclusiv Casei Regale va pune în lumină una din ipostazele nefericite ale caracterului lui Traian Băsescu. Să porţi de grijă, până la moarte, auto-încoronatului Cioabă, pentru care un avion al SMURD, având la bord chirurgul-cardiolog Şerban Brădişteanu s-a deplasat în Turcia, unde era internat Florin Cioabă, şi te reculegi lângă trupul neînsufleţit al acestuia câteva zile mai târziu, întâmpinat fiind cu urale de rudele şi prietenii familiei, „să ne trăiţi domnule preşedinte, vă mulţumim pentru tot” (R.L. 21.08.2013), să-l năşeşti pe Paul de Hohenzollern şi să te răfuieşti cu Regele Mihai e de neînţeles. Este de-a dreptul lipsit de sens să reluăm, aici, „măreţia servilismului” cu scântei sublime ale unor oameni cu doxă, care, nu „pe linie de partid”, susţineau derapajul lui Traian Băsescu, după ce-l etichetase „trădător” pe Regele Mihai, într-o emisiune de televiziune, printr-o arguţie logică, mai mult decât discutabilă. Integrându-se într-un scenariu civilizat, cel puţin actuala putere a dovedit că are disponibilitatea la inefabile griji şi, în plus, are nervi buni şi simţ metafizic. Ceea ce nu e puţin lucru. Sfârşitul tragicului Rege Mihai de România ne îndeamnă doar la tăcere şi trezire din somnul slugărniciei noastre şi, cine ştie, poate, asigurându-ne că există şi istorie adevărată, cercetători credibili vor alunga toate urmele de îndoială, lăsate, de alţii, să persiste.