România – Norvegia a fost un meci istoric, tricolorii fiind încurajaţi exclusiv de copii, majoritatea străbătând sute de kilometri, tremurând de frig pe stadion şi pierzând noaptea pe drum, între două zile de şcoală. Când vezi cele 30.000 de suflete neprihănite cântând imnul la unison trebuie măcar “să mori pe teren”, dacă nu poţi mai mult. Tricolorilor nu li se poate reproşa atitudinea. Au avut-o. Le-au lipsit multe altele. Lipsa de valoare, lipsa de formă, carevasăzică selecţia. România a făcut egal, rezultat nedrept pentru puştii din tribune şi pentru puştiul din teren, Alex Mitriţă. Altfel, a fost scorul corect, raportându-ne la dubla cu „vikingii”. România a venit din Norvegia cu un punct mult mai puţin meritat decât cel arvunit de nordici de pe Arena Naţională. Oaspeţii au început tare, ne-au luat pe sus şi mai mult pe stânga, unde Bancu a rezistat eroic, dar a fost abandonat de colegi. În ciuda asalturilor, căpitanul Ştiinţei a făcut un meci mare. A câştigat un duel după altul, s-a apărat excelent în faţa unor adversari de clasă şi n-a uitat nici să treacă şi centrul. Penalty-ul scos a fost meritul său şi faza ne-a adus aminte de combinaţiile din Bănie cu Mitriţă, a la Messi-Jordi Alba. Puşcaş a ratat de la punctul cu var şi Contra l-a înjurat, dar mai bine se înjura pe sine, fiindcă i-a ales în seara aceea pe Puşcaş, Benzar, Răzvan Marin, Deac, Andone şi Anton. Aşadar, toată echipa a alergat, dar numai jumătate a jucat. Sau a încercat să joace, fiindcă fotbalist în galben a fost numai unul. Cel ignorat de Contra în alte ocazii, lăsat dincolo de Atlantic în timp ce-i vedeam pe Grozav, Maxim, Rotariu sau alte „pile” de prost gust. „Piticul” a făcut un meci teribil şi ne-a făcut să ne întrebăm, pe noi, pe oltenii, „cum mama dracu n-am luat titlul având un jucător ca ăsta”? Mitriţă a jucat ca Hagi pe vremuri, dar olteanul n-a avut cu cine. Faza din care a marcat este antologică: intercepţie, cursă fantastică şi gol su stângul, picior care pentru el este ca dreptul pentru Hagi.
Defensiva a rezistat eroic, fundaşii au fost demni, cu excepţia lui Benzar, la care nu ştii ce să critici, prestaţia sau freza. A fost bezmetic de la început şi s-a umplut de ridicol când a căzut lângă Sorloth, la golul egalizator. De Anton ştiam că este ciudăţenia lui Contra, dar nu credeam că Răzvan Marin poate juca mult mai prost ca Anton. Asta în timp ce Alex Cicâldău este figurant la lot, util numai la antrenament pentru Contra. De la mijloc în sus, Mitriţă a avut un singur coechipier de calitate, Stanciu. Mult prea puţin pentru a trece pe locul 2 în grupă. De această dată lui Guriţă nu i-au ieşit nici schimbările. Cel puţin prima, cu Andone, a fost o glumă proastă. Îl văzusem pe Andone în Feroe, când s-a întrecut în prostii cu Puşcaş, ce trebuia să-l mai urmărim şi acum? A doua repriză a fost a tricolorilor. Gol Mitriţă, bară, din centrarea lui Mitriţă, penalty ratat, scos de Bancu şi Mitriţă. Numai că în prelungiri, Deac e Dorinel Munteanu de la Copenhaga. Clujeanul trece „la speciale” şi vrea să paseze cu călcâiul, dar îşi dă cu stîngu-n dreptu’ şi norvegienii pleacă pe atacul de 1-1. Brusc, lui Guriță i-a venit în minte reușita lui Zlatinski, de la Severin. E foarte probabil să fi fost golul care nu ne va permite să jucăm în singurul turneu final care se dispută şi pe la noi.
România – Norvegia 1-1 (0-0)
Au marcat: Mitriţă (62) /Soerloth (90+2).
Bucureşti, Arena Naţională: 29.854 spectatori
România: Tătăruşanu 6 – Benzar 4, Nedelcearu 7, Rus 7, Bancu 8 – Marin 5, Anton 5 (Bordeianu, 84) – Deac 5, Stanciu 7, Mitriţă 9 (Nistor, 79) – Puşcaş 4 (Andone, 63) 4. Selecţioner: Cosmin Contra.
Norvegia: 1. Rune Jarstein – 14. Omar Elabdellaoui, 5. Even Hovland, 3. Kristoffer Ajer, 2. Haitam Aleesami – 8. Stefan Johansen (căpitan; 9. Alexander Soerloth, 46), 15. Sander Berge, 19. Markus Henriksen (23. Mathias Normann, 81), 18. Ole Selnaes (21. Bjorn Johnsen, 67) – 7. Joshua King, 20. Martin Oedegaard. Selecţioner: Lars Lagerbaeck.
Arbitru: Bobby Madden
