Mărturisesc că nu am nici cea mai vagă idee despre vreun sistem financiar, chiar şi redus la dimensiunile unei gestionări „casnice”: de când mă ştiu, relaţia mea cu banii s-a derulat, oricât de paradoxal ar părea, la nivelul unui funcţionar mărunt, lăsând, din raţiuni practice, familiei sarcina ingrată a socotelilor cotidiane, inclusiv a obligaţiilor contractuale şi a puzderiei de impozite şi taxe pe care, ignorându-le, nu le-am exclus nici din calea unui dispreţ tacit.
Despre manipularea şi, mai târziu, extorcarea cu ajutorul băncilor a banului, public ori privat, am aflat, mai de timpuriu, din filme şi din cărţi, declinându-mi cu supărătoare nonşalanţă întâmplătorii amici de discuţii; oricum nu mai pricepeam mai mult decât faptul că, în substanţă, trebuie să fie vorba de forme mai rafinate de hoţie, ba chiar de tâlhărie, blamabile social şi moral şi, fireşte, sub incidenţa penalului.
Inocenţa mea astfel descrisă e un semn prevenitor în raport cu unda de perplexitate pe care mi-au indus-o în aceste zile relatările din media occidentală vizavi de scandalul unei bănci elveţiene, a cărei reputaţie prin timp i-a permis să-şi conserve oneroasa afacere, în ciuda imensului prejudiciu grevat pe economiile multor state, printre care şi România. Mi-a atras atenţia îndeosebi o depoziţie – numai în aparenţă târzie – a unui fost angajat al Băncii, pe numele său Hervé Falciani, un franco-elveţian cu origini italiene care a dezvăluit chiar zilele trecute o poveste demnă de un serial-fluviu mai incitant decât faimoase pelicule ale genului.
Supranumit „omul cu lista”, Falciani e cel ce-a descoperit, aproape accidental, încă din 2006, nişte manevre în computerele băncii care i-au trezit interesul şi, încet-încet, a realizat mecanismul ticăloşit în amploarea sa în plină afirmare.
Modul în care o relatează divulgă un rest de umanitate pe care îl găsim tot mai rar nu doar în industria bancară, dar chiar la nivelul psihologiei cotidiane. El povesteşte cum în zilele premergătoare Crăciunului din 2008, pe străzile Genevei trăia sentimentul că făcuse o alegere bună, intrând în contact cu serviciile secrete şi cu capii Gărzii financiare din Italia, după eşecul cu cele franceze, convins că totul era pe o cale bună: se structurase un sistem de urmărire, cu coduri secrete, cu instrumente de comunicare sofisticate şi că reuşea, în sfârşit, prin metode deja antamate, să transmită din propriul calculator liste şi date despre o afacere cum nu-şi închipuise şi care depăşea chiar şi ceea ce apucase să ştie despre paradisurile fiscale de o anumită tradiţie.
Surpriza avea să vină însă în curând: îi este adus la cunoştinţă că de la nivelul cel mai înalt al guvernului Berlusconi procesul de devoalare este blocat. Bietul funcţionar, speriat deja, intră în vertijul unor noi spaime; avea familie, o fetiţă suferind de o boală genetică şi se decide chiar să abandoneze totul, inclusiv Franţa unde locuia, spre a se refugia într-un loc exotic, izolat, în care să-ţi poată îngriji şi odrasla mai aproape de beneficiile unei naturi virgine.
Nu s-a întâmplat aşa, poate şi fiindcă totul a fost abandonat, inclusiv investigaţiile, iar informaţiile deja stocate au fost repede secretizate. Astfel se explică de ce lista, aceeaşi listă cunoscută acum cu numele lui Falciani, a fost făcută publică abia acum, chiar dacă încă nu în integralitatea ei şi pe baze mai mult or mai puţin aleatorii.
Pe listă apar, mai mult ori puţin neaşteptat, figuri notorii din lumea bancară, juridică, dar mai ales politică a Italiei din ultimul deceniu: de la preşedintele Telecom (societatea publică de telefonie deja în scandal public prin tentativa de vânzare către nişte oligarhi sârbi), la un fost rector al prestigioasei Universităţi private milaneze Bocconi, până la moştenitorul uzinelor celebrului pistol Beretta până şi la tânărul şi carismaticul parlamentar Pippo Civati, concurentul luiRenzi la şefia partidului lor, acesta declarând cu o mină de nevinovăţie dificil greu de crezut că n-a aflat despre acel cont din banca elveţiană deschis şi alimentar de tatăl său decât acum.
Fireşte, majoritatea investigaţiilor au vânat urmele mafioţilor şi, se pare, că au descoperit multe dintre acestea, însă, ca şi în cazul unor politicieni de vârf, din anturajul unora precum Silvio Berlusconi, o plasă a secretului încă mai subzistă.
Cât despre deponenţi români, până acum nu s-a vehiculat decât numele lui Hrebenciuc, deşi se admite, deocamdată la nivel de suspiciuni, că numărul lor ar putea să fie alarmant de mare.
Şi de ce ar mira un astfel de lucru când n-ar fi altceva decât încă un „detaliu” al unei practici mafiote în plin avânt la noi de decenii şi în devoalarea căreia nu aflăm abia la început.
