Cocoţat pe un soclu înalt, poetul Mihai Eminescu veghează lacul: îl contemplă, iar şi iar, a mia oară, cu privirea pierdută, ca-n poeziile sale. Pe alei, pe poduri, nu răzbate nimeni. Locul e complet pustiu. Când tocmai ne pregăteam să emitem o judecată aspră la adresa contemporanilor că l-au aşezat în acest peisaj frumos pentru a-l abandona, ceva ne atrage atenţia.
E 15 ianuarie, ziua în care tot românul îl sărbătoreşte pe poetul Mihai Eminescu, iar de ieri şi întreaga cultură naţională. Prilej de manifestări şi evocări, mai ales acolo unde există o legătură aparte cu poetul. În toată zestrea culturală a Craiovei, oricât ai căuta, descoperi că Mihai Eminescu este reprezentat, mai degrabă, sumar. Cu două excepţii, o şcoală gimnazială de cartier (Şcoala nr. 37) şi o stradă care face legătura cu bulevardul „Carol I”, nimic altceva nu poartă în amintire numele lui Mihai Eminescu. La universitate, în spaţiul dedicat Facultăţii de Litere, nu există nici o sală de curs, bibliotecă sau amfiteatru care să fi împrumutat numele poetului. Nici altundeva în oraş nu există alt spaţiu de artă, oricât de mic, care să amintească de „luceafărul poeziei româneşti”, iar de o librărie care să fie botezată după numele său nici nu poate fi vorba: Craiova, important centru universitar, se mândreşte cu patru librărioare, dintre care două „de mall”.
Singurul bust al lui Mihai Eminescu, în Parcul „Romanescu”
Şi, totuşi, poetul Mihail Eminescu nu lipseşte cu desăvârşire din Cetatea Banilor. Poetul codrilor şi al lacului albastru are un bust, unul reuşit, realizat de un sculptor cunoscut, Gheorghe D. Anghel, care este aşezat într-un loc asemănător universului din poeziile sale. În Parcul „Nicolae Romanescu”, cu vedere spre lacul cel mare, statuia poetului veghează de mai mulţi ani. Pentru că este plasată mai aproape de copaci şi, deci, departe de furnicarul plimbăreţilor de pe alei, nu îţi sare în ochi decât atunci când te apropii suficient de mult. Este acelaşi Eminescu, cu fruntea înaltă şi încadrată de plete. Dacă ar fi vii, ochii ar străluci, adânci şi trişti, aşa cum l-a descris contemporanul său, I.L. Caragiale.
15 ianuarie, o zi de iarnă geroasă
Cu o noapte în urmă a nins şi o pojghiţă subţire de zăpadă s-a aşezat peste oraş. Dar ne-am spus că un astfel de fapt minor nu poate împiedica pe oricine ar vrea să ajungă la statuia poetului. Pe la orele prânzului, am descins în parc. Pe o jumătate de alee, zăpada fusese frunzărită cu o mătură. Pe cealaltă jumătate, un strat alb, dar mărunt de zăpadă rămăsese intact. În crengile copacilor, fulgii nu se prinseseră şi arătau tot negre şi goale, noduroase ca nişte scorburi. În jur, pustiu. Copiii veniseră în inspecţie la dealul de la intrare ca să vadă dacă se poate folosi pentru derdeluş, dar plecaseră dezamăgiţi: zăpada era mult prea mică pentru săniuş. Probabil pentru că era prea frig, nici amatorii de tablouri de iarnă nu îşi făcuseră apariţia. Şi nici posesorii de câini, şi nici pensionarii care încearcă să ducă un stil de viaţă mai sănătos, ieşind la câte o plimbare.
Închis într-un chip de piatră
Apropiindu-ne printre copaci, zărim statuia însingurată a poetului. Dezgoliţi de frunze, pomii nu mai pot să ascundă aşa de bine prezenţa bustului, care se vede acum perfect, înălţându-se pe soclul ei alb, de marmură. De aici de unde ne aflăm, la o distanţă de câţiva metri, nu se observă nici o mişcare. Nu este nici măcar o persoană care să mai împartă parcul cu noi, în afara îngrijitorilor care îşi văd de treburile lor, hrănind animalele la zoo. Primul gând care ne vine în minte este că poetul Mihai Eminescu a fost aşezat aici, în acest loc deosebit de frumos, ca apoi să fie abandonat de toţi. Nici această zi, de 15 ianuarie, nu putea să fie altfel. Pe cine să mai mişte amănuntul acesta, că poetul celor mai frumoase versuri din poezia românească este prezent acolo, închis într-un chip de piatră.
Poetul şi lacul
Şi dintr-o dată, în preajma statuii, peisajul se schimbă. Zăpada măruntă este tocată şi amestecată cu resturile vegetale care au mai rămas dintr-un strat de flori. O pată de culoare pătează orizontul cenuşiu. Chiar pe bust, la gâtul poetului, stă aşezată o coroniţă de flori. Este o împletitură micuţă, în care s-a folosit multă cetină verde. Jos, sprijinit de soclu, un mic dar. Pe un dreptunghi mare cât copertele unei cărţi, „plutesc” două bărcuţe de hârtie şi doi nuferi galbeni. Dreptunghiul este colorat în albastru de azur, iar tot aranjamentul acesta întruchipează un lac, lacul lui Eminescu. Ca să nu mai fie nici un dubiu, în mijloc stau prinse chiar versurile poetului: „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă”. Fără nici un dubiu, un grup de vizitatori a trecut cu mult pe aici. Şi nu a fost un grup oarecare, ci unul care a venit special pentru a aduce un omagiu, nu ştim cât de sincer, dar oricum original, poetului Mihai Eminescu.
