Noi, Eminescu şi Lumea

0
81
Citeşte mai mult

La fiecare 15 ianuarie, resimt un sentiment de confuzie generat de modul în care este evocat Mihai Eminescu. Decretată „Zi naţională a culturii româneşti”, aniversarea devine, din varii motive, un pretext de protagonism nu totdeauna menit a ne reface un dialog fructuos cu creaţia marelui poet, cât mai curând de ne exhiba propriile noastre personalităţi, tentând să preluăm măcar strop din aura sa.

Există, spre, şi alte moduri de a-l omagia, ceea ce propun în rândurile de mai jos, oferind cititorilor un excepţional, pe cât de succint dar exemplar în poeticitatea sa, un articol aparţinând lui Mario Luzi, una dintre marile figuri ale poeziei şi criticii literare europene şi universale din ultima jumătate de veac.

Scrise la incitarea regretatului nostru scriitor slătinean şi european Marin Mincu, cuvintele lui Mario Luzi mi se par a întruni caratele indiscutabile ale unui omagiu pe cât de condensat pe atât de esenţial în receptarea mesajului poetic şi sapienţial al lui Eminescu: al nostru şi al Lumii, deopotrivă.

 

Mario Luzi

Omagiu lui Eminescu

            Ceea ce lirismul bogat şi plin de senzual însă şi acela concentrat la limita inefabilului; şi departele şi astralul şi familarul; fuga de omenesc şi nostalgia omenescului – şi totul în farmecul unei limbi ce stă a se naşte ca limbă poetică, manifestare primară şi deopotrivă foarte rafinată şi expertă: îngemănat cu tot ceea ce aviditatea intelectuală putea găsi spre a se sătura: ştiinţa, economia, spre a nu mai vorbi de filozofie cu iluziile şi amăgirile sale; îmi vorbesc, vai, prea indirect! de Eminescu şi fac să retrăiască în mine un binom pe care l-am folosit spre a cuprinde magia lui Dante şi care este exact acesta: Dante, ştiinţă şi inocenţă…

           Din nevoie naturală şi din cauza situaţiei geopolitice trăite, Eminescu a făcut ceea ce în secolul următor şi chiar şi azi suntem ispitiţi să facem din convingere şi din calcul: o literatură fără frontiere între germanism şi moştenire latină, între orient şi occident.

          Cu această răsuflare vie, mare, spontană şi conştientă Eminescu a dat prospeţime şi vigoare profundului „dor” romantic; şi a dat şi o dramatică claritate accentului pus pe înfrângerea sa, fără ca prin aceasta să-şi compromită sau să-şi diminueze energia creativă.

           Iar dacă într-un fel cartea sa de căpătâi era opera lui Schopenhauer, acela care făcea zadarnică, atât de impetuos, marea iluzie filosofică a idealismului romantic, conştiinţa pe de-a-ntregul modernă care-i venea de acolo nu ştirbea vraja vitală pe care poezia sa, în variile sale tonalităţi, în registrele contrapunctice ale plinului şi ale absentului, o emană. E o minune, aceasta, de care nu încetăm să ne uimim la Leopardi. Şi o regăsim, fie şi cu puţin noroc din cauza nesiguranţei pe care-o are orice mediere, la Eminescu. Acestei minuni mai ales aş dori să-i aduc omagiu.