O altfel de Românie

0
175

Sunt mulţi care se întreabă în aceaste clipe cum ar fi arătat România zilelor noastre dacă ar fi fost o monarhie, iar Regele Mihai I şef al statului, aşa cum de altfel a mai fost în perioada interbelică.

Cum ar fi fost daca ar fi fost? Istoricii s-ar opune unei astfel de abordări, caci este o istorie alternativă, contrafactuală. Chiar dacă ei au dreptate, totuşi ca român am voie să mă întreb.

Regele Mihai I a fost şi cu siguranţă ar fi fost până în ultimele sale clipe un şef de stat excelent pentru România, numai că istoria i-a fost şi ne-a fost potrivnică.

Dincolo de regretele şi tristeţea momentului, a venit vremea să ne uităm în adâncul sufletului nostru şi să ne asumăm faptele conaţionalilor care au împins România în această prăpastie.

Românii au o exaltare a funeraliilor, aşa încât decesul Regelui Mihai I pentru unii pare o izbăvire, iar pentru alţii descoperirea într-un mod nefiresc a unei chemări monarhice.

Dar, pentru cei sinceri, momentul este unul de înţelegere a propriei istorii, căci pentru aceştia perioada interbelică nu este palpabilă, nu spune multe, deşi 70 de ani din punct de vedere istoric înseamnă mai nimic.

Pentru cei sinceri, momentul acesta dă sens noţiunii de „şef de stat”, căci acum s-au întâlnit  cu un om de bun simţ, cu credinţă în Dumnezeu, un om care a ţinut la ţara lui.

Pentru cei sinceri este momentul comparaţiilor cu alţi politicieni, şefi de state, şi punându-şi întrebarea ”Cum ar fi fost dacă ar fi fost?” descoperă realitatea, că nu mai avem astfel de oameni de stat, dar totodată simt şi dorinţa de a da formă idealului unei patrii în care valorile sunt pietre de temelie, o Românie a bunului simţ, a solidarităţii, a demnităţii şi a moralei, atât de preţuite de cel din urmă rege al ţării.

Grea este povara sufletului românesc, căci mai tot timpul  românii nu şi-au preţuit oamenii valoroşi. Nici Regele Mihai I nu a făcut excepţie, nici atunci, în 1947, când românii l-au forţat să părăsească ţara, nici mai târziu, în 1990, când tot românii nu l-au primit înapoi, în ţara lui.

Că românii îşi preţuiesc prea târziu oamneii de valoare nu este ceva nou. În urmă cu un secol, erau publicate două lucrări despre sufletul şi psihologia neamului românesc, scrise de D.D. Drăghicescu şi Constantin Rădulescu Motru. Scrierile celor doi par astăzi la fel de actuale ca în veacul trecut. „O lume care se mulţumeşte cu aparenţa”, „oameni neobişnuiţi cu încordări lungi şi sforţări continue”, astfel că „nimic nu se face la noi fundamental”, atrăgea atenţia Drăghicescu în volumul său acum un veac, iar Rădulescu-Motru îi caracteriza pe români, în „Sufletul Neamului Românesc”, printr-un „gregarism sufletesc”, printr-o existenţă de grup care i-a ajutat să reziste de-a lungul istoriei, dar care devine „din ce în ce mai inutilă” în timpurile noi. După 100 de ani, acel suflet nou încă aşteaptă să fie descoperit.

Regele Mihai I a fost ultima personalitate cu adevărat remarcabilă dintr-o lume care a apus. Din acest motiv a fost atât de apreciat şi este atât de regretat. Într-o Românie a scindării, el a fost un reper de morală şi demnitate, un resort de apropiere între români. Rămâne chipul unei Românii cu care ne-am fi putut mândri.

Cei care l-au iubit, respectat, admirat pe Regele Mihai I au făcut-o dintr-o nevoie de identitate românească, într-un prezent în care caracterul oamenilor aflaţi în fruntea ţării nu ne face cinste.

Regele Mihai I este în mintea şi sufletul nostru şi nu neapărat pentru că este ultimul nostru monarh, ci pentru că vrem într-un fel să-l recuperăm.  Ne dăm seama că nu am putut să-i dăm ceea ce i se cuvenea şi înţelegem într-un final că, în fapt,  am pierdut urmare a nesăbuinţei noastre. O pierdere istorică…

Îl vrem ca simbol pentru că nu mai există,  deşi cât a trăit am fost neputincioşi să-l apreciem cum se cuvine. Nu îi putem da destinul înapoi, dar avem datoria morală de a-l avea ca reper în propriul nostru destin, al nostru ca naţiune.

Av.  Lucian Săuleanu