Mihai Caraman – o legendă a inteligence-ului românesc!

0
197
 Cartea eveniment a istoricului Florian Banu „Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” (Ed. Corint – 2019) a fost excelent primită, beneficiind imediat de cronici elogioase, din partea ziariştilor Ion Cristoiu şi Răzvan Boanchiş şi pe deasupra de o prezentare inspirată la „Fundaţia Europeană Titulescu”, care i-a organizat o lansare cu fast, în prezenţa unei asistenţe numeroase şi a însuşi general corp de armată (r.) Mihai Caraman, ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani, fost şef al serviciului de informaţii externe între 1990-1992. Mihai Caraman a căruit notorietate a creat legenda spionului român care a zguduit NATO, sau a făcut NATO să tremure, potrivit presei occidentale din epocă, aşează lucrurile în adevărata lor matcă posibilă. Îngrijit scrisă, din punct de vedere al elevaţiei stilistice, cu o documentare „beton”, rezultată şi din rundele de dialog cu personajul cărţii, autorul Florian Banu cu preocupări în istoria serviciilor secrete româneşti, fiindcă a mai scris anterior „De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc (1948-1989)” – Ed. Corint – 2016, proiectează, dincolo de mituri, şoşoteli, folclor, anvergura unui as al inteligence-ului românesc. Un senior autentic în slujba ţării sale. Pe care l-am aşeza, într-o comparaţie cât de cât potrivită, lângă Alexandre De Marenches, cel care a condus timp de 11 ani serviciile secrete franceze, sub preşedinţii George Pompidou şi Giscard D’Estaine, lucrând şi în mandatul lui Charles De Gaulle, acceptând un interviu-maraton cu Christine Ockrent, sub titlul „Consilier de taină al puterii” pentru a oferii câteva crâmpeie dintr-o activitate tumultoasă. Totuşi, şi într-un caz şi în celălalt trebuie să fi naiv sau ipocrit ca să pretinzi o confesiune exhaustivă. Simţul onoarei l-a obligat şi pe gen. (r.) Mihai Caraman să tacă în multe momente, să facă virajele potrivite, decât să mintă în numele aşa-zisei raţiuni de stat. Cartea istoricului Florian Banu nu se vrea o dezvăluire şocantă, ci o aşezare a unor întâmplări cu mare reverberaţie, într-o matcă acceptată de protagonistul lor, fără a dezvălui toate dedesubturile, de unde şi inevitabila coliziune cu anterioarele abordări ale lui Mihai Pelin, sub titlul „Reţeaua sugrumată (DIE, 1955-1980), Culisele spionajului românesc” şi Cristian Trancotă („Istoria serviciilor secrete româneşti. De la Cuza la Ceauşescu”), acesta din urmă susţinând că Mihai Caraman „a fost nu numai omul Bucureştiului, ci şi al Moscovei”. Lectura cărţii este incitantă. La 20 mai 1969, Mihai Caraman a plecat definitiv din Franţa, conducerea rezidenţei de la Paris fiind preluată de ofiţerul Radu Mocanu. Conform unei evaluări străine, în perioada 1962-1968, consilierul de ambasadă Mihai Caraman, funcţionarul internaţional Ion Iacob (Iacobescu), Ion Tomescu şi alţi agenţi români în Franţa, ar fi obţinut din sediul NATO circa 12.000 pagini de documente confidenţiale. În materia spionajului Mihai Caraman a probat geniu. Un geniu pe care l-a pus covârşitor, în slujba ţării sale. La 25 iulie 1969, în absenţa sa „reţeaua Caraman a încasat o torpilă în plin bordaj”. Ion Iacobescu a dezertat din funcţia de ofiţer conspirat, ca funcţionar internaţional al UNESCO. Avea 45 de ani, era locotenent-colonel şi făcea parte din Divizia 1 (V1) a Direcţiei de Informaţii Externe. Era la curent cu toate „fisurile” realizate de Mihai Caraman în sediul NATO, şi nu încape îndoială că a divulgat identitatea multor subalterni ai lui Nicolae Doicaru. Se spune că „reţeaua Caraman” a căzut datorită unei fatale schimbări a conjuncturii internaţionale, prin ieşirea din scenă a lui Charles De Gaulle. Tot în august 1969, în absenţa lui Mihai Caraman, serviciile franceze au arestat principala sursă a acestuia, Francis Andre Elie Roussilhe, care va fi condamnat la 20 de ani de închisoare pentru spionaj, fiind eliberat condiţionat la 5 septembrie 1978. Mihai Caraman nu s-a mai întors în Franţa, deşi susţine că nu a fost declarat, niciodată, persoană indezirabilă pe teritoriul francez. Aşadar, agenţii reţelei Caraman nu au fost depistaţi de serviciile de securitate ale NATO, nici de contra-spionajul francez sau belgian, şi nici în urma unor greşeli săvârşite de ofiţerii români, ci ca urmare a informaţiilor de la un defector român de nivel înalt, controlat de americani, apud Richard J. Aldrich. Reţeaua a fost anihilată, aşadar, prin trădare. Ion Iacobescu era în posesia tuturor informaţiilor necesare pentru a reduce la tăcere surse de informaţii de o extraordinară valoare. Controverse: relaţia lui Caraman cu soţia lui Ion Iacobescu. Luată în calcul ca teză, dar nu exacerbat. Interesantă în întreaga construcţie a cărţii lui Florian Banu este prezentarea vizitei sub cele mai bune auspicii, în România, prin implicarea directă a lui Mihai Caraman, prin funcţia sa diplomatică, a generalului De Gaulle, care preciza „că dintre toate ţările aflate în Centrul şi Răsăritul Europei, România prezintă pentru Franţa o deosebită importanţă”. La 16 mai 1968, De Gaulle a vizitat Craiova, unde a fost primit cu un entuziasm fără margini, din partea populaţiei, pe un traseu lung, de la uzinele Electroputere până la platforma de Vest, care cuprindea Combinatul Chimic şi Termocentrala de la Işalniţa. Trecem peste mitingul din actuala Piaţă a Prefecturii, unde De Gaulle a reafirmat dorinţa de a construi o Europă unică, „de la Atlantic la Urali” şi marcăm întâlnirea emoţionantă dintre preşedintele francez şi generalul Polihron Dumitrescu, căruia, marele De Gaulle i-a dat… onorul, bătând pas de front cu mâna la chipiu. Fiindcă generalul Dumitrescu nu era altul decât fostul şef de clasă de la Şcoala superioară de război de la Paris, ale cărei cursuri fuseseră urmate, în perioada 1922-1924, de cei doi viitori înalţi ofiţeri.