Când Antonio Guterres susţinea admiterea PDSR în Internaţionala Socialistă!

0
167

De-a dreptul interesant, cu destulă substanţă, viu, nu suficient de riguros însă, interviul prof. univ. dr. Alexandru Athanasiu -20 de ani de catedră universitară- acordat jurnalistului Marius Ghilezan, pentru România Liberă publicat la 12 mai a.c. sub titlul, cam forţat, „Cum a intrat PSD cu sigla în Europa şi cu oiştea în feudalism”. Rafinat cozeur, chiar preţios, elevat în orice împrejurare, profesorul Alexandru Athanasiu (autorul mai multor cărţi de specialitate în dreptul muncii, dar şi al excepţionalei lucrări „Călătorie în centrul inimii”) acroşează pentru cotidianul România Liberă momentele astrale ale naşterii PSD şi accederea acestei formaţiuni politice în marea familie a socialiştilor europeni. Interviul e dinamic, cu întrebări deloc de circumstanţă, şi meritul aparţine şi intervievatorului în egală măsură, care pune întrebări inspirate, într-o cadenţă calculată, arătându-se bun cunoscător al scenei politice de la momentul aflat în discuţie. Suntem la începutul anilor 2000. Cu numai 3% din voturi la alegerile locale, PSDR-ul condus de Sergiu Cunescu părea anemiat, după ce alianţa USD (PD + PSDR) fusese denunţată, şi avea să participe în alegerile parlamentare, în alianţă cu PDSR-ul lui Ion Iliescu. De la această margine a lucrurilor începe discuţia axată pe ideea că „partidul social-democrat s-a vândut lui Ion Iliescu, facilitându-i drumul spre Internaţionala Socialistă, care avea deja două partide româneşti afiliate (PD şi PSDR). A contat gestul, neîndoielnic, dar n-a fost covârşitor, fiindcă PDSR-ul lucra şi pe alte canale, cel mai convingător fiind cel al SPD-ului german, condus de Susanne Kastner, liderul social-democraţilor germani, prin Hildegard Puwak, ministru în cabinetul lui Adrian Năstase. Social-democraţia era pe val, în Europa, cu Tony Blair, Massimo d’Alema, avea să vină şi José Luis Rodríguez Zapatero în Spania, încât la Congresul din 2003 de la Sao Paolo, graţie şi unui ansamblu de mecanisme şi circuite speciale, precum relaţia privilegiată cu preşedintele Internaţionalei Socialiste (IS), Antonio Guterres, fost prim-ministru al Portugaliei, actualmente secretar general al ONU, dezideratul dorit a fost atins. Spune undeva, în cuprinsul interviului, prof. univ. dr. Alexandru Athanasiu că partidul lui Adrian Năstase “a intrat cu sigla în Europa, dar elitele sale au rămas cu mentalităţi feudale, în care clientelismul s-a substituit aproape mereu merotocraţiei”. Nu îi reproşează nimic lui Adrian Năstase. Dimpotrivă. Chiar subliniază că guvernarea (2000-2004) a avut performanţe economice. Deţinuse postul de ministru al Educaţiei, după ce în guvernarea CDR fusese ministru al Muncii. Alexandru Athanasiu se arată supărat pentru ceea ce i s-a rezervat ulterior: o marginalizare de neînţeles. Şi are deplină dreptate. Se poate consola doar cu faptul că în ipostaze similare se află Mircea Pascu, Victor Boştinaru dar şi alţii. Nici Mircea Geoană nu se simţea prea bine. Temă de reflectare. Şi decretează aşa prof. univ. Alexcandru Athanasiu: PSD s-a lăsat târât, înjurat şi admonestat, meritat şi nemeritat, de persoane care nu aveau în nici un caz vreo statură morală şi nici vreun merit în această ţară ca să se exprime în felul în care au făcut-o. Cu autoriatea sa de intelectual veritabil, prof. univ. Alexandru Athanasiu mai adaugă: “atâta timp cât nu ai lideri carismatici, care să fie în acelaşi timp sensibili la politicile publice, în stare să genereze empatie, n-ai cum să fii un partid care să atragă electoratul într-o măsură relevantă, pentru a sprijini atingerea obiectivelor pe care ţi le propui”. În discuţia respectivă a intervenit ulterior şi Adrian Severin, cu precizări necesare, pe un ton academic. Fireşte, profesorul universitar dr. Alexandru Athanasiu, în afirmaţiile sale are destulă dreptate logică, şi pare încercat de regrete greu represibile, fiindcă probează şi acum reflexe de stânga, deşi rămâne un aristocrat. Mai putea spune multe lucruri. Ca de pildă faptul că PSD-ul n-a avut nici o legătură cu politica trecută a Partidului Comunist, şi dacă Masimo d’Alema, întemeietorul PDS din Italia a putut fi crezut, cum a fost crezut şi Walter Veltroni, de neînţeles cine a dorit, ventilarea la infinit a „ex-comunismului” PSD. Stânga europeană -social-democraţia- plăteşte, în fiefurile ei tradiţionale pentru propriile păcate, dar atenţie că s-au dezgheţat gheţarii preistorici şi reapar bacteriile populare de extremă-dreapta. Serviciile germane de informaţii semnalează cu îngrijorare o progresie spectaculoasă a extremei drepte în aparatul de stat, ameninţare majoră pentru democraţia din această ţară. Dreapta de la noi rămâne un bărzăune prins într-un geam dublu: anti-corupţie şi anti-comunism. Dacă scapă îţi pot da înţepătura fatală. Gândeşte şi pozează anti-sărăcime, cu gândul doar la anteprenori, şi se arată uimită de potenţialul PSD. În timp ce radicalizaţii anti-PSD au dificultăţi în a recunoaşte derapajele din sistemul de Justiţie, -semnalate de media- fiindcă justiţia e bună doar atâta timp cât saltă pesedişti, creşterea economică înregistrată sistematic pe guvernările social-democrate întârirea plasei sociale, sunt de acum doar o amintire.