O temă aiuristică indusă în dezbaterea Ponta-Iohannis

0
117

Prezidenţiabilul Klaus Iohannis a propus omologului său Victor Ponta, în dezbaterea de la B1 TV, convocarea de urgenţă a Parlamentului, pentru a da un vot negativ în cazul Legii amnistiei şi graţierii. Ca să facă o asemenea propunere, de-a dreptul aiuristică, candidatul ACL, Klaus Iohannis, a fost, presupunem, sfătuit de mentorul de circumstanţă, cum s-a deconspirat în Adevărul, europarlamentarul Monica Macovei, devenită „mintea limpede şi raţionalistă” a celui în cauză. Adrian Năstase opinează pe blogul său că Victor Ponta trebuia să accepte propunerea de convocare a Parlamentului „dacă ăsta era principalul motiv pentru care Iohannis vrea să fie preşedintele României”. Klaus Iohannis a făcut o figură anostă, fadă, deloc convingătoare în cele două dezbateri cu Victor Ponta, însă nu lăsase şi impresia că ar fi bântuit de rea credinţă. Acum a reuşit. Agenda Parlamentului într-un stat de drept nu o face premierul, fie el şi liderul unui partid sau alianţe care deţine majoritatea. Că acesta poate, prin liderii de grupuri parlamentare, să influenţeze cum se votează la o lege sau alta, asta poate fi o discuţie. De altfel, lecturarea textului constituţional, cum apreciază şi Adrian Năstase, ar fi fost suficientă în clarificarea lui Klaus Iohannis, fiindcă partidele, Guvernul, preşedintele au un anumit rol în modelarea unei astfel de reglementări. Victor Ponta a dat explicaţia pe care o avea la îndemână: „Legea are aviz negativ din partea Guvernului”. Acum, legi privind amnistia şi graţierea s-au mai dat în 1997, pe vremea CDR, şi în 2002, pe vremea PSD, şi cu o anumită frecvenţă sunt adoptate în toate ţările europene. Nu mai pomenim de cadenţa pe care o aveau înainte de 1990, pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Ultimul „decret istoric” a avut nr. 11/1989. O problemă totuşi există şi nesurmontarea ei poate provoca frământări incontrolabile, când nu există acceptul societăţii. Şi nu este vorba de „societatea civilă”, entitate pe care Andrei Pleşu o defineşte drept „suma cetăţenilor responsabili”, adică numai cei cu convingeri de dreapta. La un anumit moment, statul îşi poate ierta infractorii printr-un act de amnistie sau graţiere. Uneori, împăcarea cu proscrisul, spunea avocatul şi scriitorul Marian Nazat, poartă semnătura preşedintelui ţării, ca mandatar al voinţei comunităţii. Demersul acesta, eminamente christic, presupune corecta evaluare a opiniei publice, fiindcă altfel s-ar deschide dureri nevindecate. Redarea libertăţii individului pentru care balanţa justiţiei s-a înclinat în partea vinovăţiei este un gest generos al victimei, precedat de căutări anevoioase şi ingrate. „Justiţia nu este o insulă subordonată vrerii lui Dumnezeu”, spunea, prin 2001, întâmplător … Adrian Năstase. Dincolo de discuţiile pro şi contra pe această chestiune, nu într-o dezbatere premergătoare turului II al alegerilor prezidenţiale trebuie indusă, indiferent de calculele electorale. Legea amnistiei şi graţierii se va relua probabil într-o altă sesiune parlamentară. Îmbrăţişând filosofia oripilantă a Monicăi Macovei, care ar întineri probabil dacă toată lumea ar merge la închisoare, Klaus Iohannis a sugerat ceva care poate nu-l defineşte: are un suflet de iască. Ce parşivă e viaţa!