Matteo Renzi – Victor Ponta sau tinerii rebeli ai politicii

0
49

Chiar în Italia fiind, cu câteva zile în urmă, mă întrebam dacă şi când premierul Matteo Renzi va da un semn de susţinere pentru colegul său de familie politică europeană, Victor Ponta. Nu de alta, dar tânărul şi carismaticul şef al executivului de la Roma avea şi are o agendă acasă de-a dreptul ucigătoare.

Născut în 1975, în localitatea Rignano sull’Arno din vecinătatea Florenţei, într-o familie cu patru copii, Renzi şi-a făcut studiile în Cetatea Renaşterii, a lui Dante şi Michelangelo, fiind un adolescent rebel. Amator de mişcare, pe jos, pe bicicletă ori pe motoretă, dar şi de fotbal, amic cu mari foste glorii locale, a riscat chiar şi exmatricularea din cauza refuzului de a scoate din ziarul liceului la care lucra un articol critic la adresa profesoarei de matematică.

În familie, şi-a înfruntat tatăl, fost consilier democrat-creştin în provincia toscană, cochetând, încă din studenţie cu stânga, devenind, la 29 de ani, preşedinte al consiliului provincial, apoi primar al Florenţei, pentru ca, după ce la finalul lui 2012 reuşise să câştige şefia Partidului Democrat prin alegeri primare, să acceadă la şefia Executivului.

Biografii – a sa şi a colegului său de generaţie şi de orientare politică de la Bucureşti – coincidente, deci, în multe dintre aspectele particulare ale unei tinereţi în bună parte atipice. Există însă mari deosebiri de evaluare a unor momente biografice, la unul şi la altul, la nivelul percepţiei în rândul oamenilor simpli, dar mai ales al mass-media.

Acasă, „escapadele” din adolescenţă ale lui Renzi au intrat oarecum în „folclor”: sunt evocate fără vreo conotaţie malignă, nici politică şi nici culturală. La noi, în schimb, mai inventivi şi mitomani, cum suntem, nu doar că nu ne delectează nu ştiu ce episod din biografia premierului Ponta, dar îl codificăm, catastrofic, remodelându-l după un gust al scandalului care depăşeşte adesea limita penibilului. Ponta este răul absolut, „comunistul” get-beget, responsabil de crimele securiste, un „descendent” al lui Torquemada sau, după caz, „strănepot” al lui Lenin ori Mao etc. etc.

Posesori de carnete roşii – precum Monica Macovei, Vasile Blaga, Mihai Răzvan Ungureanu, ca să nu-l mai citez, fără rost, pe Băsescu – cheamă la răzmeriţă în stradă împotriva pericolului comunist pe care l-ar reprezenta Ponta; posesiunea unui carnet de membru nu mai înseamnă nimic pe lângă aceea a „cravatei de pionier” ori de „şoim al patriei”.

Păstrând însă mizeria dincoace de pragul lumii în care pretindem că am intrat, prezenţa lui Matteo Renzi la Bucureşti şi susţinerea sa pentru candidatura lui Victor Ponta surclasează, în replică, gesturile de solidaritate de pe frontul dreptei, de la noi şi din Europa. Renzi a făcut dovada, în repetate rânduri, acasă şi, îndeosebi, la Bruxelles, la Paris, la Berlin şi chiar la New-York, că vremea ambiguităţilor de ordin doctrinar a trecut, că lumii aflate în fluiditate şi în schimbare, cu o viteză ameţitoare, nu-i mai sunt suficiente şi funcţionale vechile maniere de a face politică şi că, prin urmare, a sosit timpul tinerilor deconectaţi de la tonomatele ideologiilor îmbălsămate retoric.

E vremea unor transformări radicale, fără schisme şi fără patimi năucitoare, iar „demolarea” de care el însuşi s-a slujit viza tocmai cutumele unei politici statice în favoarea uneia în mişcare, conectată la realităţi şi în dispreţul prejudecăţilor de tot felul.

Iată de ce cred că gestul premierului italian care i-a înfruntat pe Barroso şi pe Angela Merkel în numele unui orgoliu naţional (acela al unei Italii supranumite Il BelPaese) de a-şi susţine colegul şi prietenul de la Bucureşti ce şi-a asumat, la rându-i,  mândria de a fi român, cântăreşte mai mult decât îşi închipuie mulţi dintre analiştii ocazionali ai scenei publice autohtone.