Ţara arde şi baba se piaptănă este proverbul care se potriveşte situaţiei de la Oltchim. Cu grija zilei de astăzi din pricina restanţelor salariale şi a celei de mâine după incertitudinile privind locurile de muncă, salariaţii au recurs la proteste, împinse la extrem, către greva foamei. Şi este posibil orice în continuare, situaţia devenind tot mai critică. În acest timp, Primăria Capitalei anunţă, cu emfază parcă, o sponsorizare de 1 milion de euro pentru echipa de handbal feminin Oltchim. Şi Oprescu nu este primul care-şi consolidează imaginea prin finanţarea „galacticelor”, Gigi Becali acordând şi el „la prima strigare” câteva sute de mii de euro în stil manelist. Această echipă de handbal este promovată puţin nedrept precum un aşa-zis bun naţional. În timp ce medaliaţii olimpici încă trag de primele cu care au fost amăgiţi şi în timp ce Floarea Leonida calculează cam câte zeci de titluri europene şi mondiale ar fi trebuit să câştige pe bârnă şi printre paralele pentru a echivala cu o săptămână prolifică în partide de sex prin bordelurile nemţeşti. A, şi ce ne doare pe noi mai mult – în timp ce Universitatea Craiova s-a desfiinţat. Asta ca să reducem comparaţiile doar la dramele din sport. Pe ce criteriu Oltchimul beneficiază de un adevărat suport naţional, iar entităţi şi campioni care au cules cel puţin tot atâtea performanţe sunt ignoraţi, uitaţi, trataţi precum nişte paria? Evident, ar fi ideal ca Oltchimul să-şi continue procesul de privatizare şi echipa de handbal să prezinte în continuare interes pentru proprietari, iar „galacticele” să câştige în sfârşit Liga Campionilor. Dar de ce să servim circul înaintea pâinii? În timp ce salariaţii Oltchim sunt prejudiciaţi, la echipa de handbal sunt asigurate salarii de sute de mii de euro unor jucătoare care au făcut performanţe la Jocurile Olimpice…pentru alte ţări! Tot în acest timp, Ghiţă Tadici se chinuie să crească la Zalău, cu buget minim şi eforturi maxime, generaţia de mâine a handbalului românesc. Şi nu se face deloc de râs, ba chiar a fost aproape miercuri seara să bată crema handbalului european, adunată în vara aceasta la Vâlcea. Cu mijloacele proprii, fiindcă sub crizele de nervi la adresa jucătoarelor şi protestele neortodoxe la adresa arbitrilor, se ascunde totuşi o muncă asiduă. Departe de a încuraja gesturile huliganice, poate astfel s-ar putea explica şi vandalizarea autocarului Oltchimului la Zalău. De ce să nu sprijinim proiectele naţionale şi să ne hrănim din oarecum artificiala şi efemera glorie adusă de mercenari? Raportându-ne la fotbal, de ce nu am înlesni, prin mijloacele legale şi metode ingenioase, un proiect precum cel al lui Hagi la Viitorul Constanţa şi am face chetă pentru a umple visteria „legiunii străine” de la CFR Cluj? Fără tendinţe xenofobe, chiar ar trebui aplaudate şi nicidecum sabotate proiectele care vizează marea performanţă cu elemente de import, însă de ce să fie tratată dispariţia acestora ca o „problemă naţională”? Echipe cu rezultate superioare Oltchimului, din ţări mult mai dezvoltate decât România, s-au consolat cu alunecarea în mediocritate pe fondul crizei economice şi se se mulţumesc să subziste, în condiţiile păstrării identităţii. Hyponiderostereich Viena, Zvezda Zvenigorod, Viborg, Byasen sau mai nou Itxaco din Spania şi-au redus pretenţiile şi şi-au reevaluat potenţialul din motive financiare, în timp ce Oltchimul a investit mai mult ca oricine şi şi-a propus obiectivul maxim chiar în sezonul în care când sponsorul principal trece printr-o perioadă delicată, efervescentă din toate punctele de vedere. Nu este nici pe departe o tragedie dacă se alege praful de „proiectul galactic” de la Vâlcea. În schimb, este anormal ca Franţa lui Krumbholz şi Muntenegrul Bojanei Popovici să ne spulbere la nivel de echipă naţională, iar noi să ghidăm resursele publice pentru a le plăti jucătoarele cu salarii pe care ai lor nu concep să le acorde.
