În urmă cu câteva zile, o statuie a fostului rege al Belgiei, Leopold al II-lea (1835-1909) a fost înlăturată dintr-o piaţă din Anvers, pentru a fi conservată într-un muzeu local, în semn de solidaritate cu mişcarea „Black lives matter” şi împotriva uciderii lui George Floyd de către un poliţist din Minneapolis. Ştirea, apărută în media europeană, n-a adus multe elemente noi, la ceea ce se ştia despre cruzimile săvârşite în Statul Independent Congo, în timpul aventurii coloniale. Istoricul Adam Hochschild, prin investigaţiile personale, care vor culmina cu documentarul intitulat „King Leopold”s Ghost” va îmbogăţi capodopera lui Josep Conrad, intitulată „Inima întunericului” (1902) în care sunt descrise atrocităţile companiei belgiene, proprietatea lui Leopold al II-lea, unul dintre sângeroşii criminali ai secolului trecut, aşezat alături de Stalin şi Hitler. Congo –un teritoriu de 76 de ori mai mare decât Belgia- a fost proprietatea personală până în 1906 când a fost obligat să o cedeze. A mituit ziarişti, politicieni, militari. Adam Hochschild ne convinge prin calculele sale că populaţia congoleză a fost redusă la jumătate, în cei 21 de ani cât au durat samavolniciile lui Leopold al II-lea. Nu e de mirare că în 1960, când Belgia acorda independenţă fostei colonii, după un secol de jaf şi de abuzuri, nu existau nici măcar câţiva băştinaşi, capabili să preia puterea, astfel că ţara va cădea pradă războiului civil şi anarhiei. În cele din urmă, generalul Mobutu Sese Seko, un satrap smintit, urmaş al lui Leopold al II-lea, avid de îmbogăţire, -numit ministrul Apărării-, va prelua puterea, după ce cu complicitatea serviciului secret belgian l-a extras şi executat pe Patrice Lumumba, ales prin vot. Din portul de la Anvers, încărcăturile care plecau spre Congo cuprindeau muniţie, bice, macete, iar vasele se întorceau încărcate de cauciuc, fildeş, răşină de copal. Leopold al II-lea a provocat suferinţă mai mare decât tragediile naturale, războaiele şi revoluţiile de pe acest continent. Dialectica între civilizaţie şi barbarie reprezintă tema nevralgică în romanul „Inima întunericului”. Nu rezultă de nicăieri că barbaria aparţine Africii, ci civilizaţiei europenilor. Este descrisă barbaria explicită, cinică, promovată de compania lui Leopold al II-lea, prin biciuire, mutilarea mâinilor şi picioarelor, -inclusiv la femei şi copii-, până la exterminarea satelor întregi când respectivele comunităţi nu-şi îndelpineau obligaţiile. În 1908 parlamentul belgian l-a obligat pe rege să cedeze Statul Independent Congo, statului belgian. În 2001 guvernul belgian şi-a cerut… scuze, o comisie de anchetă parlamentară concluzionând că „anumiţi membri ai guvernului au avut o responsabilitate morală”. De la Bruxelles se predă, în continuare, lumii civilizate… democraţia. Dar povestea nu se termină, prin moartea lui Leopold al II-lea în 1909. Ceea ce merită reamintit, în context, este că pe 24 februarie 1866, în urma conspiraţiei reuşite privind detronarea lui A. I. Cuza, Senatul şi Camera Deputaţilor –în şedinţă extraordinară- au ales în unanimitate un nou principe… sub numele de Filip I, contele de Flandra, fratele regelui Leopold al Belgiei. Momentul este dezvoltat în cartea scriitorului şi jurnalistului german Paul Lindemberg „Regele Carol al României”. Contele de Flandra, este edevărat, a refuzat oferta, dar din cauza împotrivirii lui Napoleon al III-lea, care l-ar fi întâmpinat pe conte, aflat la Paris, şi în drum spre Nisa, cu cuvintele „nu-i aşa că nu acceptaţi alegerea românilor?” Împăratul a sugerat numele lui Carol de Hohenzolern şi aşa am scăpat de… fratele lui Leopold al II-lea. Când Petre Carp vorbea despre “norocul nostru” în istorie, ştia ce vorbeşte.
Eu locuiesc in Belgia. Multumesc pentru articol!
Comments are closed.