Drama unui tânăr instituţionalizat

0
117

Permiteţi-mi să vă spun povestea lui Valentin Câmpeanu, o persoană de etnie romă care nu şi-a cunoscut tatăl şi a cărui mamă l-a abandonat la momentul naşterii în 1985. Deja obişnuit al orfelinatului,Valentin a fost diagnosticat, printre altele,seropozitiv şi suferind de un retard mintal profund la vârsta de 5 ani, motiv pentru care a fost transferat către un centru pentru copiii cu dezabilităţi. În ciuda faptului că asistentul social responsabil recomandase ca Valentin să fie internat într-un Centru Neuropsihologic de Reabilitare, la împlinirea vârstei de 18 ani,tânărul de etnie romă a fost plasat în grija statului la Spitalul Poiana Mare, fără ca el să fie prezent sau reprezentat în faţa comisiei. Acest spital nu l-a acceptat de Valentin, motiv pentru care Direcţia pentru Protecţia Copilului, în încercarea de a găsi o altă instituţie, l-a calificat drept o persoană care nu necesita spitalizare, ci mai degrabă de supraveghere continuă, într-o instituţie specializată. În aceeaşi perioadă,Valentin Câmpeanu a fost reevaluat,rezultatul fiind un diagnostic de persoană seropozitivă, aparţinând unui grup cu dezabilităţi medii şi integrându-se social.

Poiana Mare : Un deces. Cauza morţii – insuficienţa cardio-respiratorie

La începutul lunii februarie 2004 Valentin Câmpeanu a fost acceptat de o unitate medico-socială după o cerere în care singurele detalii descriptive erau cele relative la starea sa de persoană seropozitivă. După sosirea la unitate – moment în care starea foarte gravă şi lipsa tratamentului erau evidente – tânărul a fost consultat,diagnosticul fiind de degradare fizică şi psihiatrică severă,incapacitate de se orienta în timp şi spaţiu şi de a se îngriji de igiena personală.

Dar pe lângă detaliile medicale specifice existau semne clare de tratamente inumane: lipsa de încălţări sau lenjerie intimă,lipsa de informaţii medicale sau medicamente retrovirale la momentul sosirii în unitate şi – cele mai vizibile – un tânăr de 19 ani cu înălţimea de 168 cm avea o greutate de 45 kg.

Cum tânărul avusese episoade violente şi era privat de tratamentul retroviral, unitatea l-a transportat de urgenţă la Spitalul Poiana Mare – cea mai apropiată unitate psihiatrică – unde a fost calificat ca neavând vreo stare psihiatrică urgentă,lipsă stare agitativă şi cu minim nivel de retard mintal de un medic care i-a prescris sedative – inutile în cazul în care tânărul nu ar fi avut episoade de violenţă. Deşi pacientul fusese returnat la unitate în aceeaşi zi şi tratamentul retroviral reluat, cum starea de sănătate nu se ameliora, s-a cerut transferarea acestuia către un centru de plasament specializat,centru care a refuzat pe motive de competenţă teritorială.

La data de 11 februarie 2004, directorul unităţii susţine că a fost sfătuită să îl transfere pe domnul Câmpeanu la Spitalul Poiana Mare pentru o perioadă de patru-cinci zile pentru terapie psihiatrică. La 19 februarie 2004, domnul Câmpeanu a încetat să mănânce şi a refuzat să ia medicamente. Prin urmare, i s-a prescris un tratament intravenos, care a inclus glucoză şi vitamine. La examinarea de către medic,el s-a dovedit a fi “într-o stare generală alterată”.

La 20 februarie 2004,o echipă din partea Centrului de Resurse Juridice a vizitat Spitalul Poiana Mare şi a observat situaţia lui Valentin Câmpeanu. În conformitate cu informaţiile incluse într-un raport elaborat de CRJ cu acest prilej,domnul Câmpeanu era îmbrăcat doar într-o bluză de pijama,singur într-o cameră neîncălzită,cu un pat, fără lenjerie de pat. La momentul acesta nu putea mânca sau folosi toaleta fără asistenţă. Personalul de la Spitalul Poiana Mare a refuzat însă să-l ajute,de teama virusului HIV, tânărul fiind hrănit numai prin perfuzii. În seara aceleiaşi zi,Valentin Câmpeanu a părăsit această lume,cauza morţii fiind insuficienţă cardio-respinatorie, diagnosticată fără autopsie.

Ancheta oficială : dacă eşti singur pe lume, eşti distrus

Toate plângerile şi cercetările penale ce au urmat la sesizarea CRJ au rămas fără rezultatul aşteptat – nu există până în acest moment nici un vinovat de modul în care Valentin Câmpeanu a fost forţat să îşi trăiască mult prea scurta-i viaţă.

Domnul Câmpeanu a fost lipsit în mod ilegal de viaţa ca urmare a acţiunilor greşite, a lipsei de acţiune din partea statului şi a incapacităţii acestuia de aplicare a unui un mecanism eficient de a proteja drepturile persoanelor cu dezabilităţi. Ancheta oficială în acest caz şi detenţia pacientului nu a respectat procedura din dreptul intern. Statul a fost incapabil să furnizeze alternative la instituţionalizare şi un suport pentru luarea deciziilor referitoare, printre altele,la plasarea persoanei într-o instituţie şi tratamentul primit. Nu există nici o cale de atac efectivă în ordinea juridică naţională cu privire la decesele suspecte şi/sau a relelor tratamente în spitale de psihiatrie în ceea ce priveşte încălcarea vieţii private. Maltratarea şi moartea domnului Câmpeanu, precum şi investigaţii oficiale efectuate în legătură cu aceste incidente au fost puternic viciate de discriminarea bazată pe starea de sănătate fizică – seropozitiv – şi pe handicapul său mintal.

În ciuda faptului că România a ratificat CEDO cu 10 ani înainte, cetăţeanului Câmpeanu i s-au încălcat drepturile protejate de art.2,3,5,8,13 şi 14 din Convenţie.

Regele Mihai I al României în primul discurs de la abdicare susţinut în plenul Parlamentului României în anul 2011 în ziua celei de-a 90 aniversări şi-a manifestat mâhnirea pentru că după două decenii de revenire la democraţie,oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

Spiritul Convenţiei este acela de a stabili standarde minimale pentru ca ”guvernarea poporului de către popor pentru popor să nu piară de pe pământ”. Cu toate acestea în anul 2013 Marea Cameră a Curţii a audiat cazul lui Valentin Câmpeanu, la aproape 10 ani de la decesul său.

Cazul este unul special pentru că poartă mai multe detalii ale unui destin tragic:o categorie socială neajutorată,discriminată din punct de vedere etnic,cu un debut în viaţă potrivnic,stigmatizat de un virus letal pe care l-a dobândit din neglijenţa altora şi nu a sa, lipsit de capacitatea de a vorbi în numele său.

Valentin Câmpeanu este un simbol pentru ceea ce se poate întâmpla când formalismul ia locul ajutorului,când frica de necunoscut ia decizii în locul curajului,când uităm că printre noi se află şi din aceia care nu se pot apăra,exprima sau plânge. Din nefericire cutez să cred că Valentin este singurul a cărui voce se aude puternic pentru că există şi alţii care s-au pierdut în sistem,de care nu am auzit,dar care erau la fel de nevinovaţi. Valentin a plătit la vârsta de 19 ani pentru că statul român nu şi-a asumat responsabilitatea de a avea grija de cetăţeanul Câmpeanu – până în momentul decesului nici o persoană nu avusese calitatea de tutore pentru el.

Valentin nu a avut şansa ca statul român să aibă în subordine persoane care să-l privească ca pe un cetăţean cu drepturi egale cu ceilalţi: pentru că nimeni nu s-a ridicat în numele lui, atunci agenţiile din subordinea statului român au considerat că nu contează şi după moartea sa au încercat şi în final au reuşit să scape de consecinţele tratării unui cetăţean român ca ceva mai puţin important, o categorie inferioară omului. Este de maximă importanţă să urmărim modul în care un copil era transferat de la o instituţie la asta: desculţ, incomplet îmbrăcat, fără să existe vreun contact între medici raportat la starea de sănătate, fără documente, fără medicamente.

Când un copil instituţionalizat nu merită nicio şansă

Valentin Câmpeanu a fost o piatră pentru persoanele care au intrat în viaţa sa şi pentru statul român, o piatră de care s-au descotorosit cu uşurinţă, căci dacă Valentin Câmpeanu ar fi fost un pisic sau un câine, cuiva i s-ar fi făcut milă de animal şi l-ar fi luat acasă să îl îngrijească. Viaţa unui om a fost considerată neimportantă într-o ţară în care se construiesc din ce în ce mai multe mall-uri, într-o lume în care graniţele dispar şi boli incurabile în urmă cu 20 de ani sunt vindecabile.

Statul român a considerat că un copil nu merită nici o şansă! Nu vom şti nici o dată dacă Valentin nu ar fi fost un membru activ al societăţii dacă în timpul vieţii ar fi existat măcar o persoană care să fie gata să vorbească pentru el. Statul român l-a izolat pe Valentin Câmpeanu pentru că era prea mult efort să încerce să îl ajute! Dar nu comoditatea a dus omenirea spre progres, nu mulţimea a trasat direcţia istoriei, numele celor laşi nu a rămas scris în istorie! Ci personalităţile unice! Cei cu voinţă de fier, cei curajoşi! Cei care şi-au asumat responsabilităţi, căci aceia sunt eroii timpurilor noastre!

Valentin Câmpeanu a părăsit o lume nedreaptă, care l-a ignorat, înjosit, marginalizat. Dar el trăieşte în fiecare copil instituţionalizat, copii în care societatea trebuie să investească pentru a recupera greşelile omenirii din ultimul secol: 2 războaie mondiale, 2 bombe atomice, războaie civile, epidemii, poluare, diferenţe între straturile sociale din ce în ce mai mari, lipsa de comunicare, dependenţa de tehnologie, suprapopularea planetei şi un număr mult prea mare de copii care mor pe glob din lipsă de hrană, apă, medicamente, în ţări bogate în diamante, aur, ţiţei, gaz sau uraniu.

Andreea Troanţă Rebeleş Turculeanu