Nu mi-a plăcut mai deloc Ion Iliescu, nici în vâltoarea evenimentelor din decembrie ’89 şi cu atât mai puţin în lunile şi în cei doi ani ce s-au succedat, ca într-o deplorabilă peliculă hollywoodiană, cu mineriade, cu deturnări în albia mocirloasă a unei lupte de clasă resuscitată ad hoc şi cu o disoluţie păguboasă a sentimentului naţional pus la grele încercări. În afara câtorva – prea puţini – lideri ai unei Opoziţii ieşite tumefiate dintr-un lung „lagăr” ostracizant al unei istorii pe care conaţionalii lor nici n-o prea ştiau, „frontiştii” iliescieni au putut şi au şi reuşit să-şi desfăşoare în voie, cu un cinism abia disimulat sub aparenţa unei „democraţii originale” ce-avea să devină devastatoare. Şi nu mă refer la nişte consecinţe deja ştiute şi arhivate, cât la virusul dezbinării ce-avea să se instaureze în societatea românească şi ale cărui consecinţe sunt şi acum vizibile şi deosebit de active.
Tocmai în virtutea acestei atitudini, am gândit, crezut şi gândit constant că Ion Iliescu – al cărui patrimoniu de politician versat e dificil de contestat – ar fi putut, poate el singur printre atâţia păpuşari împinşi în horă de vântul oportunismului, să ofere o lecţie, Lecţia chiar, de care ţara ar fi avut atâta nevoie: o ieşire, ei bine, nu doar salutară, ci probabil şi dotată cu un rest de glorie, din scena politicii, fie şi rezervându-şi un statut de observator mai mult ori mai puţin imparţial. O şansă ratată, la care nu doar că el, Ion Iliescu, nici nu s-a gândit, dar pe care a refuzat-o cu aceeaşi vehemenţă cu care va fi susţinut şi slăvit falsele mize ale epocii stalinisto-dejiste şi, apoi, ceauşiste din propria-i tinereţe.
Octogenar, el însuşi pasibil acum de virulenta etichetă de „taliban” cu care îşi amenda adversarii politici sosiţi, în primii ani ai schimbării, din exil, nu oferă semnele – atât de necesare – ale atingerii unei înţelepciuni la care personal cred că ar fi cu totul îndreptăţit: prin inteligenţă şi cultură (contrar mai tuturor liderilor ce i-au urmat, e un om citit, cultivat, fie şi cu o bibliografie personală!). Însă oricum ne-am poziţiona, politic, electoral şi chiar „ideologic”, Iliescu este de departe cu mult superior unui Traian Băsescu; şi nu pare a avea contingenţe de silogistică politologică nici cu Crin Antonescu, nici cu Victor Ponta, spre a nu mai vorbi de fervida iconoclastă echipă de zgomote din jurul „dreptei” actualului, încă, Preşedinte. Îmi e suficient să iau act de o declaraţie a Monicăi Macovei spre a realiza că virusul urii şi-a desăvârşit, în fizionomia ei singulară, întreaga operaţie de înveninare de care o persoană, incapabilă să-şi asume trecutul, este în stare. La fel cu ex-premierul Ungureanu – incredibil, în afara ordinii cameleonismului, prin gratuitatea cu care îşi decorează ideile de un sofism nu mai puţin maladiv. Şi mai sunt mult alţii, printre politicieni a căror prestaţie nu depăşeşte nivelul unor şchioapete şuete de cămin cultural, dar şi printre jurnalişti, metamorfozaţi, ad libitum, în analişti cu proferări de profeţii insalubre, lăsând la o parte masa informă şi diformă a unor regimente de activişti cărora amintirea erelor militantiste, de dreapta şi de stânga, nu le generează niciun frison.
Există, aşadar, multă perfidie în gestionarea actului politic, pretins politic, mai evident acum, în pâcla unei bătălii, cu o doar vagă raportare la scrutinul european, în care miza, cu adevărat istorică, este timpul şi tipul de regim ce-i va urma celui pecetluit, în forme, acte şi măsluiri încă nedezlegate în toată amploarea lor, de Traian Băsescu. El a clocit, potrivit propriei firi, abulice, contondente, răpciugoase, un regim politic de un grobianism ce va lăsa urme adânci în societate. Irecuperabil cum e – şi ştie că este –, şi-a adjudecat, cu o mână de hăitaşi, pariul unui joc, ultim şi disperat, indiferent la riscul deşertului ce-ar putea urma, dacă şi-ar impune, cine ştie, voinţa-i de şef de navă în faţa unui naufragiu, chiar şi salvator.
În acest context, trăim acum, departe de ţărmul atât de dorit al unei minime normalităţi, sub semnul unei perfidii care este nu doar antecamera, ci chiar sălaşul urii. Nu mai există judecăţi, iar proiectele constructive sunt doar palide insinuări logoreice. Atacul la persoană, mojicia, aruncarea copăii cu rufele murdare în ograda unui adversar desemnat deja în chip de inamic public, apelul la linşaj au devenit unice forme de agrementare în spaţiu public. Şi asta într-un moment şi într-o societatea în care rănile – inclusiv cele ale unei tranziţii ce n-a ieşit din anestezie – spuzesc încă, ameninţând să adâncească plăgi de care întreaga clasă politică post-decembristă ar trebui să se simtă responsabilă.
E scandalos, pentru mine, să-l aud şi să-l văd pe Traian Băsescu pe post de judecător al lui Ion Iliescu, al lui Adrian Năstase, ba chiar al lui Vasile Blaga… El, mai mult decât oricine, un fetus, adoptat, alăptat şi crescut la aceeaşi creşă. Un comunist autopropus ca Judecător al comunismului; un campion al corupţiei – naş al unei subclase de interlopi semi-analfabeţi – invocând ghilotina anticorupţiei ca un fel de drapel al unui stingher cavaler medieval eşuat în mijlocul unui trib pe care şi-a dorit să-l civilizeze. Ori să-l creştinească. Şi mă întreb dacă, în ciuda atâtor rezerve cumulate prin ani, Ion Iliescu, chiar el, n-ar fi îndreptăţit să-mi sancţioneze adversitatea faţă de el.
