Din septembrie 2011 tensiunile între Teheran şi Washington s-au agravat. Ultimul episod, de dată recentă, inserează ameninţarea iraniană cu blocarea strâmtorii Ormuz în caz de sancţiuni economice asupra exporturilor de petrol. Escaladarea sancţiunilor alunecă spre un război, evocat de aproape şase ani. În Iran, lupta între fracţiuni şi clanuri laice şi religioase (Ghidul Suprem, Ali Khamenei, preşedintele Mahmoud Ahmadinejad şi bunul său frate Esfandiar Rahim Mashae, puternica familie Ali Larijani, preşedintele Parlamentului) îşi dispută puterea în perspectiva alegerilor legislative şi prezidenţiale din 2013. Gardienii Revoluţiei îşi joacă, de asemenea, prestigiul şi credibilitatea de stăpâni ai înaltei tehnologii militare. Oportunitatea consolidării unităţii naţionale plasează în plan secund proasta gestionare economică, agravată prin sancţiuni, ceea ce înrăutăţeşte traiul iranienilor. În fine, o confruntare directă ar rupe izolarea diplomatică regională, din cauza fricii de armă nucleară. Şi dinamica schimbărilor de putere în lumea arabă îi favorizează pe suniţi. Oricum, Iranul se prezintă ca singurul stat care se opune supremaţiei americane în această zonă. În SUA, preşedintele Barack Obama se află sub presiunea republicanilor, dar şi a numeroşilor parlamentari democraţi, îngrijoraţi de protecţia Israelului. Este timpul, pentru administraţia americană, de a întreprinde ceva, dincolo de vorbe, deşi opţiunea izolării este precumpănitoare. În orice demers este nevoie de susţinerea aliaţilor regionali, pentru o mai mare consistenţă a strategiei de izolare, pusă în aplicare acum doi ani, prin redistribuirea trupelor din Irak şi Afganistan. În fine, trebuie calmată îngrijorarea belicoasă a Tel Aviv-ului. O conflagraţie regională are riscuri enorme. Şi Washingtonul trebuie să ia în considerare o creştere a preţurilor petrolului, ceea ce ar avea consecinţe agravante pentru criza economică, cu repercusiuni şi asupra ţărilor emergente. Apoi, trebuie depăşită opoziţia ţărilor importatoare – Japonia, India, China, Coreea de Sud. Un alt risc îl constituie radicalizarea guvernelor arabe islamice moderate nou alese. Nici în Liban (Hezbolah), nici în Irak, nici în Gaza şi nici în Afganistan nu există o predispoziţie în susţinerea Iranului. Dincolo de declaraţiile inflamatorii, fiecare îşi cântăreşte propriile interese. Riscul terorismului va trebui, însă, luat în seamă. În cele din urmă, o acţiune militară, fie şi limitată, ar conferi Teheranului un pretext pentru a-şi face jocul, retrăgându-se din tratatul de neproliferare a armelor nucleare în numele intereselor sale supreme. Riscul Iranului este de a se regăsi în situaţia unui stat paria, precum Coreea de Nord, ceea ce Teheranul nu doreşte. Apoi, perspectiva că ar putea fi învins, întrucât raportul de forţe convenţionale este favorabil SUA, ar constitui o umilire greu suportabilă. Două opţiuni se degajă: confruntarea verbală şi o demonstraţie militară, limitată şi confuză, care ar permite fiecăreia să-şi asume un rol. Al doilea scenariu cuprinde favorizarea unei reprize de dialog. Situaţia existentă îndeamnă la prudenţă, dar nimic nu este exclus.
