Nobel 2015: literatura şi revanşa jurnalismului

0
37

Neaşteptată, poate cea mai neaşteptată din întreaga sa istorie seculară, mi se pare decizia juriului Academiei suedeze în decernarea, la ediţia din acest an, a prestigiosului premiu Nobel pentru literatură scriitoarei din Belarus, Svetlana Aleksievici. Un premiu politic – s-au grăbit să-l califice toate media occidentale, inclusiv cele din Rusia aflate, în aceşti ultimi doi ani, la dispoziţia lui Putin care le-a resetat după vechile reţete ale propagandei stalinisto-brejneviste. Şi e neîndoielnic adevărat. În primul rând, fiindcă, deşi considerată favorită, a nu se uita că printre competitori se aflau numele unor figuri infinit mai cunoscute, precum americanul Philip Roth şi japonezul Haruki Murakami, candidaţi abonaţi de mai mulţi ani la râvnita recunoaştere. Inutil să mai amintesc modestele şanse ale conaţionalului nostru Mircea Cărtărescu, autor al unei opere infinit mai bogate şi mai complexe stilistic şi, inutil să adaug că, dincolo de cârcoteli prezente în spaţiul nostru cultural, spre gloria literaturii noastre, mi l-aş dori câştigător.

Însă tocmai criteriul de natură politică pare să fi făcut cu prisosinţă diferenţa: vremea scriitorului sustras, într-un turn de fildeş ori de „carton” (asociindu-se cât se poate de regretabil unor politicieni autişti cultural!), e de-acum pură istorie şi e de imaginat că între Borges şi Orwell ar fi cu siguranţă preferat ultimul, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat, cu 18 ani în urmă când marelui poet italian Mario Luzi i-a fost preferat conaţionalul său Dario Fo.

De altfel, criteriul e de departe reverberat chiar în textul motivaţiei juriului din acest an: pentru „opera sa polifonică, un tribut curajului şi durerii din lumea contemporană”. Trebuie spus că epitetul „polifonică” nu ţine atât de cine ştie ce invenţie de natură stilistică: nimic din scriitura de tip epopeic al lui Soljeniţîn ori din tonalităţile de rapsodie a suferinţei împinse spre disperare a lui Pasternak (a căror ascendenţă autoarea a evocat-o la aflarea ştirii).

Ceea ce o singularizează pe Svetlana Aleksievici printre nobelienii dintotdeauna, inclusiv printre competitorii săi de ieri, este alura sa jurnalistică: şi aceasta e, nu încape îndoială, o premieră absolută în istoria premiului.

Născută în 1948 într-un orăşel ucrainean de la graniţa poloneză, licenţiată în Jurnalism la Minsk, la începutul anilor ’70, Svetlana Aleksievici s-a dedicat profesiunii, scriind pentru cotidiane mai degrabă modeste, în provincie şi, apoi, în capitala Belorusiei şi tocmai acest detaliu biografic îi va fi facilitat viitoarea sa carieră.

Neînregimentată politic, mişcându-se printre oameni comuni, cu blognotes-ul, pixul şi, apoi, cu reportofonul gata pregătite să înregistreze pulsul crud al existenţei cotidiene, viitoarea autoare nici n-a gândit un „proiect” literar de vreo anvergură estetică. Fără modele aşa-zise tari, pe linia unor glorioase disidenţe de care nici nu face caz, ea a descoperit la maturitate oferta miraculoasă a punerii în operă publică a diverselor voci anonime, mai întâi ale femeilor sovietice în malaxorul celui de-al Doilea Război Mondial (în cartea „Războiul nu are chip de femeie”, din 1985), apoi i-a venit ideea unei cărţi-reportaj despre faţa ascunsă a lungului război purtat de URSS în Afganistan, cu răsfrângerile sale în rândul copiilor miilor de militari ucişi, la propriu ori sufleteşte („Copiii de zinic”, 1990). În ordine firească, nu putea scăpa nici urmările dezastrului nuclear de la Cernobîl înregistrând, în 1997, mărturiile unor supravieţuitori.

Nu voi trece în revistă toată opera autoarei, de altfel economicoasă în titluri, dar substanţială cantitativ (ultima sa carte cu titlul „Timpuri second hand. Viaţa în Rusia după prăbuşirea comunismului”[*], depăşeşte 600 de pagini). Mă voi rezuma, într-o intervenţie ulterioară, la identificarea adevăratelor atuu-uri ale personalităţii scriitoarei premiate, aşa cum mi s-a conturat recent din lungile şi incitantele interviuri şi apariţii publice ce-au avut loc în Italia în ultimii ani.

 


[*] Mi se pare neavenit dar şi manipulatoare traducerea subtitlului din varianta românească pe care editura Humanitas o anunţa chiar în aceste zile, prin „Sfârşitul omului roşu”. Asupra acestui aspect, ispititor pentru o parte, cea cârcotaşă, a intelectualităţii noastre, voi reveni într-un număr viitor. N.B. Sunt ferm convins că varianta românească nu-i aparţinut traducătoarei şi nu are ca argument doar un subtext… comercial.