Yanis Varoufakis – un Enea în căutarea unei Noi Europe

0
86

A trecut aproape neobservată întreprinderea lui Yanis Varoufakis, fostul ministru de finanţe al Greciei din echipa Syriza a premierului grec Tzipras, de a pune bazele unei mişcări („de jos”, cum insistă să repete) menite a schimba regulile în UE spre a o salva şi a o restitui, astfel, cetăţenilor ei. Carismatic, inteligent, cu o expertiză în materie de reforme economice pe care nici adversarii săi de la Bruxelles nu i-o contestă, el a ales să-şi lanseze mişcarea politică, în mod semnificativ şi cu un mesaj nelipsit de o bună doză simbolică, în Germania (a d-nei Merkel şi, mai ales, a lui Wolfgang Schäuble, cel mai înverşunat „inamic” al său) şi, spre a spulbera orice alte dubii, în sala unui teatru din Berlin.

În declaraţiile publice de pe scena teatrului berlinez, ca şi în interviurile acordate unor media interesate, Varoufakis a enunţat, în termeni neechivoci, resorturile ca şi principala miză a mişcării sale, Diem 25, adică Mişcarea pentru Democraţie în Europa.

UE e, în viziunea sa, un organism „bolnav”, întâi de toate rătăcit, dovada cea mai concludentă fiind „eşecul spectaculos de a gestiona criza refugiaţilor”; el e un adversar dur al politicii de închidere a frontierelor europene prin ridicarea de ziduri, relevând că „sârma ghimpată şi acele ziduri reflectă nesiguranţă şi răspund numai la nesiguranţă”.

Nu s-a ferit să avertizeze asupra pericolului de dezintegrare a Uniunii Europene care, potrivit lui, va antrena un colaps care va aminti cutremurător de anii 30, în urma preluării puterii de către Hitler.

„Bătălia mea porneşte de jos – a continuat el -, schimbăm regulile spre a salva Europa”. Diem 25 nu va fi un partid, ci o mişcare, cu asumat caracter civic, ceea ce îl face să repereze sensul schimbării în contextul altor mişcări, pe care de altfel le numeşte, le aprobă şi le poziţionează în aceeaşi direcţie cu cea iniţiată de el. Stânga se află la putere în Portugalia, adaugă el; Podemos şi Psoe ar putea să se alieze şi să constituie un guvern în Spania, Şi, totuşi, nu e lipsit de o doză de scepticism în această direcţie. Fiindcă, adaugă, adevărata problemă pleacă de la faptul că „Europa e un edificiu construit prost, unde domină un proces decizional opac prezentat de către birocraţia comunitară ca apolitic şi tehnic” ia democraţia din mâna poporului. Cazul lui Tzipras e mai mult decât ilustrativ: „Primăvara lui 2015 de la Atena a fost sufocată şi guvernul său a fost constrâns să accepte ceea ce fusese ales ca să combată. Astăzi singurii care apără pensiile sunt fasciştii. Un dezastru. Sunt mulţumit că votul dat la Lisabona a carotat povestea succesului austerităţii. Însă noul executiv portughez a putut depune jurământul abia după ce a acceptat reţeta austerităţii coaptă de către UE. Guvernezi propria ţară dar nu ai putere în Europa. E o problemă serioasă fiindcă dezolarea generează apatie şi depresie. Iar singurii care beneficiază sunt mişcările naţionaliste şi nostalgicii dictaturii”.

Împărtăşeşte poziţia premierului italian Renzi în criticile acestuia la adresa staff-ului de la Bruxelles şi, mai ales, contra orgoliului german, insistând asupra tezei că riscul cel mai mare este înstrăinarea clasei politice de alegători, iar şi mai rău e acţiunea, repetată, de dezbinare a actanţilor europeni, prin manevre care au sfârşit prin a pune unele ţări împotriva altora.

Fireşte, abordări nelipsite de un sens populist – de care altminteri a şi fost acuzat -, însă nu lipsesc vocile, unele din rândul unor economişti, gânditori critici ai actualei stări de lucruri de pe continent, care îi recunosc fostului ministru grec legitimitatea unui demers mai mult decât necesar.

Iar în contextul crizei refugiaţilor, n-ar fi chiar lipsit de sens a aşeza tentativa lui Varoufakis în descendenţa istoriei Europei, chiar şi în linia sa mitologică. A aminti, în acest context, că, în mesajul politic, al „Eneidei” lui Virgiliu, eroul troian Eneas pornise de pe teritoriile Greciei de azi spre a ajunge la Roma şi a pune bazele viitoarei Europe, poate fi doar o ipoteză într-un plan metaforic. Dar nu cumva, ca în multe alte etape ale Istoriei, vizionarismul de sorginte artistică s-a dovedit a precede instaurarea adevărului faptic?