Final de coşmar

0
347

Cine crede că marţi noaptea târziu, episodul încarcerării Elenei Udrea într-o celulă a Poliţiei din Capitală a constituit şi finalul unei drame tratate în formă de telenovelă se înşală amarnic. În toată tevatura pe care, în parte, fosta ministăreasă a animat-o sub impulsul fals că poate gestiona de una singură un parcurs sub tutela unui spectacol, rezultatele de adâncime determină dimensiunea unui dezastru: cel în care ne aflăm, ca stat şi ca naţiune la un sfert de veac de când jocul de-a Istoria a substituit orice linie a unei normalităţi atât de necesare.

Într-o ordine aleatorie şi egal superficială, s-a spus – şi se va mai spune – că, dincolo de recuzita bombastică, spectaculoasă, evenimentul acesta judiciar a marcat finalul unui regim: unul discreţionar, mizând pe jocul „artificiilor” deseori sulemenite, preferând inteligenţa, chiar şi în textura e maladivă, cumpătării, şi în care orgoliul, orbit la comandă, n-a mai lăsat loc unei minime lucidităţi. A fost, fireşte, regimul Băsescu, căruia, în mod cât se poate de surprinzător, i s-ar putea alipi, istoric vorbind, pelteaua Elenei Udrea, aruncând în derizoriu şi, probabil, în uitare, chiar şi lucrurile bune pe care fostul locatar de la Palatul Cotroceni le va fi făcut. Şi chiar le-a făcut. Chiar dacă prea puţini dintre cei ce continuă să-l glorifice adaugă cu rigoare că majoritatea lucrurilor bune pe care România le-a făcut s-au datorat aproape exclusiv condiţionărilor externe, cele impuse de apartenenţa ei la UE şi la Clubul Euroatlantic.

Departe de a fi sfârşitul unui regim, evenimentele din aceste ultime zile şi ore reprezintă mai degrabă pe acela al unui coşmar; unul în care şi sub care am vieţuit vreme de zece ani, în care multe dintre raţiunile unui stat de drept şi ale unei democraţii organice au fost doar mimări, în care politica s-a lăsat dusă pe valul unui întreg arsenal de cutume departe de orice impuls al eficienţei ei imediate şi, mai ales, al vreunei perspective clar definite la nivel de proiect naţional.

O bâjbâială continuă, în care legislaţia a urmat cursul unui mimetism european, în care scrutinele electorale s-au desfăşurat în volutele aceloraşi scenarii exersate cu o păguboasă patimă, în care instituţiile fundamentale au rămas în stand-by în aşteptarea direcţiei vântului, în care morbul Puterii cu orice preţ s-a întins, înăuntru şi în afară, până a pune stavilă şi celei mai uşoare brize de normalitate.

De parcă, vorba Poetului, Ţara se turcise: căci peste o dependenţă asumată din raţiuni geopolitice, istorice chiar, în ograda proprie, ca pe vremea unor tragici domnitori autohtoni din trecute veacuri, totul s-a redus la mentalitatea unei „curţi” medievale”, cu baroni influenţi şi baronese pe post de „matroane” ori de midinete ciripitoare. Ca în legenda lui Manole, tot ce se încerca a se construi dimineaţa, era năruit în seri de taină, prin locuri oblăduite ori prin tainiţe palatale.

Şi dacă aşa este, rectè că de ieri coşmarul a luat sfârşit, continuarea acestui spectacol zgomotos fără măsură pe marginea unor speţe strict judiciare de-acum ar putea să se transforme într-un nou bumerang. Semne există deja: excesul mediatic fără precedent şi fără egal în vreo societate cu pretenţii de normalitate a compromis, trecând în derizoriu, cel puţin câteva evenimente de semnificaţie imediată şi de perspectivă istorică.

Mai întâi, în plan strict românesc, discursul şi mai ales prezenţa Preşedintelui Johannis în faţa Parlamentului n-a depăşit valoarea unei ştiri de duzină. Şi personal cred că ar fi meritat mult mai mult, fiindcă, în cel puţin trei aspecte enunţate, discursul desemna nu doar jaloane de preocupări sezoniere, ci chiar chestiuni de o urgenţă necondiţionată.

Trecând peste vizita aceluiaşi Johannis în Franţa, la fel de ignorată, şi chiar dincolo de o a anume „temperanţă” ideatică nescuzabilă doar sub umbrela cutumelor diplomatice, văzută din perspectiva media autohtone, România pare cu totul desprinsă din jocul insidios al pericolelor deja ameninţătoare la graniţele sale: din Est şi din Vest.

Nici nu e nevoie să aşteptăm rezultatul negocierilor de ieri de la Minsk privind soarta conflictului ruso-ucrainean – oricum speranţele nu vor depăşi nivelul aceleiaşi retorici diplomatice obişnuite – pentru a observa că ne aflăm, ca naţiune, în punctul cel mai nevralgic al unei confruntări uriaşe la scara Istoriei. La fel, la Vest, ungurii sub ghidonarea autoritaristă a lui Orban făcând un joc al ambiguităţii ce-i sperie şi pe americani par oricum cel puţin mai edificaţi şi mai fermi decât noi.

Aşa încât ieşirea din coşmar –  băsescian ori post-băsescian – cere cu urgenţă momentul de deşteptare. Una care să însemne că, spulberând elucubraţiilor unei telenovele, căreia trebuie să-i ia locul un parcurs judiciar, să ne readucă în mijlocul unei realităţi peste care s-a aşezat un gros stat de nepăsare.