Despre emblema unei epoci

0
35

Până la urmă, rostire veche românească, nerăsuflată, fiecare doarme cum îşi aşterne. Nici în visele urâte, de coşmar, fiindcă freudiştii ne povăţuiesc că oamenii mai visează şi ceea ce-i obsedează, Elena Udrea, până la urmă emblema epocii Băsescu, nu s-a imaginat cu cătuşe la mâini, sfâşiată mediatic, înainte de a compărea în faţa instanţei supreme. Mângâiată de noroc, dar şi pe creştetul capului, de însuşi preşedintele Republicii, răsfăţată cu demnităţi publice, cu acces neîngrădit la banul public, deputatul PMP Elena Udrea s-a crezut protejata divinităţii. A fost marea ei greşeală. Ce i-a generat şi teribila rătăcire. Celelalte nu se mai pun, fiindcă sunt treaba justiţiei, unde funcţionează prezumţia de nevinovăţie. Când Traian Băsescu afirmă, fără să-i tremure vocea, că o susţine în continuare pe Elena Udrea şi râde de gestul ei de exhibiţionism cu ducerea degetului la nas, avem o problemă nu de elementară moralitate, ci de altă natură. Tot filmul acesta devastator, cu încărcătură psihică şi personaje de toate calibrele, care „se sparg”, volens-nolens, în faţa procurorului de caz, devine greu suportabil, fiindcă de fapt atestă simbolistica grotească a unui deceniu. Un deceniu de băsism descântat de aproape toată elita intelectuală – erudiţi sau autori de cărţi remarcabile – cu trimitere directă deloc la primii zece ani de domnie a lui Nicolae Ceauşescu, altminteri plini de împliniri, poate inegalabile, şi la Carol al II-lea, şi acesta slujit peste măsură de toată intelectualitatea neamului. La 8 iulie 1940, când s-a sărbătorit cu fast şi într-un aparent entuziasm ziua restauraţiei, numele cele mai mari ale intelighenţiei şi-au dat întâlnire, într-un număr special al Revistei Fundaţiilor Regale, pentru a-l omagia pe suveran, fără a-şi fi închipuit că regimul mai avea exact trei luni de existenţă. Dar să lăsăm comparaţiile. Multe imperii şi regate s-au pierdut pe mâna unor femei. Paris a pierdut Troia, scrântit de nurii Elenei. Troia lui Băsescu – băsismul – se face pulbere din cauza altei Elene. Dar poate aşa se scrie istoria. Prezent la congresul PMP, Traian Băsescu mărturisea că vrea să-şi apere mandatele. Să ne tragem răsuflarea. Dezastru e un termen blând pentru ceea ce vedem. În volutele sale prăfuite, fumate, presărate uneori cu umor viu, Traian Băsescu mai găseşte încă resursele solidarităţii cu Elena Udrea. Ceea ce spune multe, inclusiv convingerea că se adresează unor idioţi solemni. Deontologii l-au părăsit, rămânând singur cuc pe puntea, nu a „Biruienţei”, ci a altui vas, mult mai vulnerabil, pentru a simţi cu propriul obraz dacă gheţarii sunt în apropiere. Povestea, încă neterminată, suscită destule patimi aprinse. Aducându-ne aminte de celebrul dialog dintre liderii PNŢCD, într-una din şedinţele lor memorabile, din iulie 2000, cu uşile închise: „Vasile Lupu: Băieţi, aţi furat de-aţi rupt!…” (referire la Ioan Mureşan şi Radu Sârbu). „Ioan Mureşan: Mă, eu am ţinut partidul, gras nenorocit ce eşti tu!”. Întrebată de ziarişti, fosta şefă a Companiei Naţionale de Investiţii din vremea când Elena Udrea era ministrul Dezvoltării şi Turismului – Ana Maria Topoliceanu – cum se împacă relaţia de prietenie cu un denunţ la DNA, s-a cultivat tăcerea. Semn că trasul în piept nu e în cură de uitare. Oricum, Elena Udrea are parte de o mediere atât de intensă, cum starurile de cinema aspirante la apropiatele premii Oscar nici nu visează. O formă de onestitate presupune doar o privire sceptică la tot ce se întâmplă.