Degeaba îl invocăm pe marele dispărut Octavian Paler, “nu mă tem nici de becalizare, nici de imbecilizare, ci de imbecalizare”, când toate televiziunile, nu doar de ştiri, s-au simţit datoare, la concurenţă, să ne ţină la curent cu viaţa sentimentală a “cetăţeanului de onoare” al Cruşeţului, satul „Valea Boului” din judeţul Gorj, aflat în detenţie, domnul Cristi Borcea, om de aleasă sensibilitate, după cum se derulează telenovela ce îl are ca protagonist. Valea Boului, deşi în noua organizare administrativă are altă denumire, e prin părţile locului, aşa că putem să-l privim cu empatie pe actorul principal, acest Casanova contemporan de pe Valea Amaradiei. Chiar dacă România geme de identităţi neglijabile, preschimbate prin injecţia de ipocrizie a mediei în vedete de mucava, Cristian Borcea, fost acţionar la Dinamo Bucureşti, aduce ceva insolit, dincolo de nuanţări şi lămuriri, şi, deşi dacă nu se numără printre inteligenţele planetei, întrebat fiind de o duduie de la o televiziune de sport, pe când purta un picior în ghips, la ieşirea din loja stadionului din Ştefan cel Mare, dacă “i-a purtat noroc”, a ripostat: “Tu auzi ce întrebi?”. O asemenea pendulare între cretinism şi abraziva isteţime – mai rar. Animal cu reflexe de tigru, care visa la o reputaţie de delfin, Cristi Borcea a reuşit să vorbească rar şi puţin şi, spălându-şi păcatele din “dosarul transferurilor”, chiar nu ar trebui să intereseze viaţa lui privată, mai ales că se dovedeşte hipercurtenitor, de o generozitate implacabilă, pedant, cu dare de mână, cum rar s-a văzut, nici una din partenerele sale (Mihaela, Alina, Valentina, Simona) nevorbindu-l de rău, ceea ce nu pare verosimil în lumea Bucureştiului. Suntem într-o veritabilă telenovelă băştinaşă, capabilă să inspire regizori de talent sau într-un divertisment tabloid, în care i se masează stima de sine, ceea ce până la urmă pare o consolare. Într-un sezon sărac în ştiri mondene, care fac rating şi nu altceva, poveştile soţiilor şi amantelor lui Cristi Borcea, relatate până la saturaţie, n-au atentat deloc la reflecţiile civice şi morale ale mediei, fiindcă orice dribling afectiv, vecin cu escrocheria sentimentală, prinde mai mult decât o faptă bună, în care pulsează emoţia, evlavia, recunoştinţa. Cum şi introducerea în această poveste, apoi ea însăşi, cu picanteriile de rigoare, nu atestă decât felul în care am pierdut dreptul de a mai avea criterii de exigenţă, fiindcă nu se evadează din plictiseală, ci se plonjează copios în sminteală generală. Suntem mântuiţi şi fericiţi. Amnezia conjuncturală e boală veche în România şi miră doar pe candizi.
