Israel: Ariel Sharon, luptătorul dispreţuit şi adorat, este mort

0
75

Ariel Sharon a încetat din viaţă, la vârsta de 85 de ani, a anunţat, sâmbătă după-amiază, cabinetul premierului israelian Benjamin Netanyahu. Un deces care nu a mai surprins, după alerta lansată la 1 ianuarie a.c. de postul de radio militar israelian. Spitalul Sheba, printr-un buletin medical, menţiona că Sharon suferă de „grave probleme renale” în urma unei intervenţii chirurgicale. Ipoteza unui deces iminent a devenit cu fiecare zi tot mai verosimilă. „În ultimele două zile noi am asistat la o cădere graduală a funcţiei mai multor organe centrale ale lui Ariel Sharon, esenţiale pentru supravieţuirea sa”, a declarat joia trecută Zeev Rotstein, directorul spitalului Sheba, din Tel Hashomer, de lângă Tel-Aviv, unde era internat Sharon. „Leul deşertului”, „Buldozerul”, „Arik”, „Regele Israelului”sunt denumirile sub care Ariel Sharon a fost cunoscut, reflectând popularitatea sau respingerea care i-a inspirat pe unii sau pe alţii. Născut la 26 februarie 1928 la Kfar Malal, un sat cooperativă al Palestinei, unde părinţii săi aveau o fermă, Ariel era un copil solitar şi, de mic, rebel. Încă din copilărie mama sa i-a insuflat neobosit „să nu aibă încredere niciodată în arabi”. Ca un detaliu, mai puţin cunoscut, Ariel Sharon a fost căsătorit cu două surori românce, Margareta – decedată într-un accident de maşină înainte de a împlini vârsta de 32 de ani – şi Rosalia, stinsă din viaţă în anul 2000, în urma unei lupte cu cancerul. Sharon a vizitat România o singură dată, alături de Rosalia, ajungând şi la Braşov, oraşul natal al familiei Zimmerman. A intrat în istorie ca cel care a pregătit şi condus în 1982 invazia din Liban, când era ministru al Apărării, dar şi ca primul şef de guvern care a procedat la o retragere parţială din teritoriile palestinieine ocupate după 1967. O comisie de anchetă oficială a concluzionat responsabilitatea sa de a nu fi prevăzut masacrele din taberele de refugiaţi palestinieni de la Sabra şi Shatila, din Beirut, în septembrie 1982, comise de miliţiile creştine aliate Israelului. A fost forţat să demisioneze, ceea ce nu l-a împiedicat să devină prim-ministru în 2001 şi reconfirmat în 2003. În 2005, a fost considerat un campion al recolonizării, procedând la evacuarea Fâşiei Gaza şi instalarea a 8.000 de colonişti. Această decizie a fost sever criticată de o mare parte a dreptei. Scriitorul şi istoricul marocan de origine evreiască Robert Assaraf, în cartea sa „Ariel Sharon şi bătăliile politice” (ed. Minerva, 2008), îl consideră pe Ariel Sharon un militar şi un politician puţin pasionat de teorie, ridicat la rangul de om de stat. La apogeul popularităţii sale, Ariel Sharon a fost lovit de un prim atac cerebral la 18 decembrie 2005, apoi de un al doilea atac, în 4 ianuarie 2006, de o extremă gravitate, ceea ce i-a obligat pe medici să-l cufunde într-o comă profundă, prelungită opt ani. Suez 1956 şi războiul de şase de zile, 11 ani mai târziu, apoi războiul din octombrie 1973, când dobândeşte figura de salvator al ţării, sunt momente ale unei cariere militare de excepţie. Fiecare dintre aceste momente, parte a istoriei Israelului, i-a evidenţiat abilitatea tactică, dar şi brutalitatea sa. Convins că centrul problemei conflictului rămânea negarea de către majoritatea lumii arabe a dreptului Israelului la existenţă, şi că orice acord cu un regim dictatorial din regiune era fragil în esenţă, Ariel Sharon şi-a dedicat întreaga viaţă apărării ţării sale.