Fratele cel Mare şi dreptul la intimitate

0
194

Nu demult, în cunoscuta sa rubrică La bustina di Minerva din săptămânalul italian „L’Espresso”, Umberto Eco se întreba, deloc retoric, dacă nu cumva suspiciunea tot mai generalizată în ultimii ani faţă de masiva pierdere a dreptului la intimitate de pe urma facilităţilor de supraveghere pe care tehnica de ultimă oră le generează merită atributul unei veritabile obsesii.

Pe scurt, ar fi vorba despre dreptul fiecăruia dintre noi  – sacru, cum este recunoscut în mai toate manualele de drept – la conservarea şi, eventual, administrarea propriilor sale fapte poate fi încălcat în numele unor comandamente străine voinţei noastre. Excluzând din start aspecte subsumate unor imperative excepţionale, precum cele din SUA impuse după fatidicul 11 septembrie 2001 (inclusiv, mai ales, scandalul Snowden şi contorsionata sa istorie), unica îngrijorare cu o mare consistenţă interogativă ar fi tocmai calificarea revoltei noastre individuale împotriva riscului de ni se accesa intimitatea. Şi cum să nu te revolţi atunci când constaţi că ţi se fac „publice” chiar şi convorbirile cu soţia, cu copiii ori îţi sunt dezvăluite listele de cumpărături cu cardul din nu ştiu ce supermarket?!

Pare că spaima aceasta se înscrie pe linia orwelliană ca mijloc de apărare împotriva pericolului pe care îl reprezintă omniprezentul Frate Cel Mare, disimulat – acum mai mult decât oricând – sub mii de măşti puse la dispoziţie de o „liberalizare” a pieţei tehnice.

Şi totuşi, nu poţi să nu te întrebi, împreună cu Umberto Eco, dacă, dincolo de legitimitatea acestei spaime şi a justeţei revoltei, nu mai persistă şi altceva, pe cât de diafanizat la nivelul conştiinţei pe atât de intrigant. Şi, ca atare, demn de a fi discutat. Ori măcar luat în seamă.

Se iveşte, astfel, o întrebare oarecum neaşteptată. Insidioasă chiar: ţinem oare atât de mult la propria intimitate încât merită ca perspectiva pierderii ei să devină o obsesie? Răspunsul nu e deloc cel aşteptat. Dimpotrivă. Într-o societate, cea de-acum, globalizată şi masificată, a televiziunii şi a internetului, a „reţelelor” mai ales, e uşor de constatat mai curând contrariul tezei menţionate: tocmai pierderea de identitate în ceea ce unii gânditori denumesc o societate lichidă sporeşte trebuinţa căutării de repere şi, de aici, nu mai rămâne decât un pas până la „comercializarea” recunoaşterii sociale. Care şi-a extins limitele de la tradiţionala fizicitate, adică a recunoaşterii în vecinătatea imediată, la cea, la urma ei, cumva globalizată. Şi aşa ajungem la nevoia pe care individul de astăzi – de la exemplele mai clasice (actor, jurnalist, sportiv etc.) la cele încă şi mai la modă (damă de companie, şmecheri de cartier, beizadele de toate soiurile) – o resimte şi şi-o impune de a se face văzut. Cu alte cuvinte, o acută şi paradoxală trebuinţă de expunere în public, care altceva nu e decât altă faţă a unui exhibiţionism cu cât mai blamabil cu atât mai frecventabil.

Să ne mai mire faptul că un sociolog şi gânditor de statura lui Zygmunt Bauman observa cum „reţelele de socializare”, îndeosebi Facebook, ca instrumente de supraveghere a gândurilor şi a emoţiilor celuilalt sunt, într-adevăr folosite de diferite organisme de putere cu participarea entuziastă a celor ce le folosesc. Cum s-ar spune, întâia oară în istorie, cei spionaţi colaborează benevoli şi cu bravură cu cei ce-i spionează şi o fac tocmai spre a le facilita treaba.