Tobruk contra Tripoli!

0
80
 Orice discuţie despre Libia, aflată din nou în pragul războiului, prin faptul că trupele motorizate ale Armatei Naţionale Libiene (ANL), comandate de mareşalul Khalifa Haftar (75 ani) – fost ofiţer al lui Muammar Gaddaffi, defectat în 1983 pentru a se stabili în SUA, revenit în martie 2011 după debutul insurecţiei –, se află la „porţile” oraşului Tripoli, unde se află guvernul de uniune naţională, trebuie pornită de la ceea ce afirma, recent, preşedintele Parlamentului European, Antonio Tajani, într-un interviu la Sky TG-24, acesta acuzându-l pe Nicolas Sarkozy pentru că s-ar fi aflat în spatele uciderii „liderului suprem”. Libia se află din nou la bordul imploziei, instabilitatea politică şi confruntările armate între facţiunile rivale necontenind. Prin utilizarea, până a nu se mai înţelege nimic, a  termenilor binari „democraţie contra dictatură”, în 2011 şi apoi „miliţii contra societate civilă” sau „islamişti contra liberali”, nicio ordine socio-politică stabilă nu a mai fost convenită. Fiind şi extrem de dificil, datorită particularităţilor proprii ale fiecărui grup, subgrup, etnic sau tribal. Regimul Gaddaffi cu retorica sa naţionalistă şi anti-imperialistă, contribuise totuşi la cristalizarea unei identităţi naţionale. Volatilizată pe durata războiului civil. După căderea regimului, vechile rivalităţi locale, reanimate prin  conflict, s-au reaprins, fiecare entitate dispunând de unităţi combatante (Katiba) cu efective cuprinse între 500 şi 1.500 oameni. Imediat după uciderea lui Gaddaffi la 20 octombrie 2011, miliţiile revoluţionare sau post-revoluţionare, evaluate la 80.000 oameni, şi-au disputat puterea locală, controlul teritoriilor şi traficul transfrontalier. Clivajul tradiţional între religioşi şi laici şi-a adăugat noi linii de fractură, precum cea între adepţii vechiului regim şi vechii exilaţi naţionalişti şi noua generaţie de opozanţi islamişti din interior şi exterior. Fiecare falie susţinută de miliţii puternice, precum cea a oraşului Zintan pentru naţionalişti, cea din Misrata pentru islamişti. Fiecare formaţiune paramilitară ocupă locuri strategice, inclusiv în capitala ţării, Tripoli, unde se află guvernul condus de Fayez al Sarraj, recunoscut internaţional, precum aeroportul, marile magazine din centrul oraşului, sediile instituţiilor oficiale şi marile hoteluri. Reîntors din SUA, Khalifa Haftar, fără îndoială inspirat de mareşalul Abdel Fattah al Sisi în Egipt, a lansat la 16 martie 2014 operaţiunea „Demnitatea”, având ca obiectiv „eradicarea islamismului la Benghazi”. Consecinţa: unirea sacră contra duşmanului comun. Fieful lui Khalifa Haftar se află la Tobruk. Întrebarea dacă va câştiga bătălia pentru Tripoli, deşi se conta pe o operaţiunea blitzkrieg (război fulger) nu îşi mai are sensul. Fiindcă lucrurile s-au complicat. Prin influenţa, niciodată atenuată, din afară. Pe de o parte Turcia, Qatarul şi Italia, de partea celalată Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită şi Egiptul. Bineînţeles, Rusia nu a rămas în expectativă, după ce l-a invitat pe mareşalul Khalifa Haftar în mai multe rânduri la Moscova, rămânând aparent ataşată de guvernul GNA, condus de Fayez al Sarraj, singurul abilitat să vândă petrol în afară. Lucrurile sunt complicate pe tabla de şah, şi premierul Fayez al Sarraj pune în gardă că un eventual război nu va avea câştigător. O nouă intervenţie militară externă, n-ar face altceva decât să agraveze războiul civil din Libia, deşi între Franţa şi Italia se duce un război din umbră, prin interpuşi. Recomandarea ONU nu este decât invitaţie la reţinere şi la dialog naţional, ceea ce, momentan, e greu de realizat, instabilitatea din regiune fiind întreţinută. În iulie 2017, palatul Elysee a organizat o întâlnire între Haftar şi Sarraj pentru avansarea procesului de reconciliere, fără niciun succes. Declarativ, Franţa susţine guvernul de uniune naţională şi dezminte ideea unei susţineri a mareşalului libian, care ar fi fost spitalizat la Paris, victimă a unui atac cerebral sau cardiac.