Ambiţiile desluşite ale lui Manuel Valls

Ne-am cam lămurit cu toată tevatura Parisului legată de neacceptarea României şi Bulgariei la Schengen, până la finele anului, adică pe preşedinţia UE deţinută de Lituania. Ministrul francez de Interne, Manuel Valls, care încarnează „aripa de dreapta” a PS, obsedat de sentimentul de insecuritate al francezilor, a promis o întoarcere la prezenţa statului „peste tot”. Animat de ambiţii prezidenţiale, dar şi de speranţa înlocuirii premierului Jean Marc Ayrault, se legitimează deocamdată cu primele rezultate în materie de securitate, după mai bine de un an. Pregătindu-şi cu abilitate … terenul. Alte detalii au importanţă minoră pentru Manuel Valls. Numai că, în arguţia proferată, nu totul îi este favorabil şi după ce, în plină polemică pe chestiunea romilor, şeful diplomaţiei franceze, Laurent Fabius, şi-a exprimat dezacordul la intrarea României şi Bulgariei în spaţiul Schengen (grupul „celor 26” – 22 din UE, la care se adaugă Norvegia, Elveţia, Islanda şi Liechtenstein), în condiţiile actuale de control al frontierelor, a venit tragedia la Lampedusa, unde ieri s-a deplasat şi preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. Ca să se convingă de o grozăvie. Şi am aflat că „porţi de acces” în UE, pentru emigranţii veniţi din Africa şi Orientul Apropiat sunt Italia, Malta, Grecia, Cipru, Spania şi … Bulgaria. Poate şi România, deşi dovezile sunt neconcludente. O reuniune a miniştrilor de Justiţie şi Afaceri Externe, luni şi marţi, la Luxembourg, a parafat un acord privind o vastă operaţiune „de securizare şi supraveghere în Mediterană”, incluzând Ciprul şi Spania, pilotată de Cecilia Malmstrom, comisarul european pentru afaceri interne. Numai că Frontex, agenţia de supraveghere a frontierelor europene, şi-a văzut redus bugetul, în numele austerităţii, de 118 milioane euro, în 2011, la 85 milioane de euro, în acest an. Cu alte cuvinte, teza că România şi Bulgaria, în condiţiile aderării la Schengen nu prezintă garanţii ferme, de impermeabilitate a frontierelor externe UE, este una mai degrabă „confecţionată”, fiindcă dificultăţi reale au şi celelalte ţări din sudul Europei, cum am văzut. Despre corupţie, doar câteva vorbe. Aşa ceva există şi în Franţa, şi inclusiv fostul preşedinte, Nicolas Sarkozy, aflat „în război”, cum titra ieri, pe site-ul propriu, „Le Point”, cu Francois Fillon, fostul său premier, nu este în afara oricărei bănuieli, dacă avem în vedere doar mult mediatizata „afacere Bettencourt”. Deunăzi, ONG-ul „Transparency International” a apreciat că Franţa aplică rău convenţia internaţională a OCDE, prin politicile sale anti-corupţie. Convenţia internaţională a OCDE a inrtat în vigoare în anul 2000 şi interzice coruperea agenţilor publici în achiziţiile la nivel internaţional. Franţa este poziţionată în grupul ţărilor cu „eficacitate limitată”, aflându-se în compania Africii de Sud, Argentinei, Portugaliei, mult în urma SUA şi Germania. Nu mai oferim exemple. Şi revenim la ambiţiile desluşite ale lui Manuel Valls, născut în Spania şi naturalizat la 20 de ani, care consideră că a vorbi despre imigraţie nu este „deloc uşor”, ci este o temă de confruntare. Apărându-şi modelul de integrare francez, lucru firesc, o face călcând însă pe acorduri, parteneriate şi, mai ales, pe statornice afinităţi. Ceea ce uneori este mai greu de înţeles. Chiar dacă, în multe puncte de vedere are dreptate, extinderea rigorilor aberante şi la România, a cărui capitală odinioară a fost … Parisul, este inacceptabil.