Exstază şi meta-stază

0
121
Citeşte mai mult

Criza ce-a cuprins lumea, declanşată iniţial peste Ocean şi generalizată, ca efect al globalizării, în aproape tot restul acesteia, nu şi-a etalat toate consecinţele nefaste. Ele se resimt acum, pentru cine mai are disponibilitate şi interes să le înregistreze şi, eventual, să le caute soluţii raţionale. Şi o fac cu o acuitate teribilă, radicalizând conştiinţa civică şi fragilizând decizia clasei politice, oricare ar fi aceasta, transformând-o într-o pradă uşoară contestaţiei precipitate. Ce-i drept, politicienii, cei mai mulţi auto-inventaţi ori confecţionaţi la comandă, într-un sistem al cumetriilor şi al unor conivenţe dictate de interese de grup ori de orgolii personale, refuză, cu obstinaţie, lecţia trecutului imediat prin eludarea erorilor celor ce i-au precedat. În locul unui non-combat, adică a prefera să facă mai mult şi să vorbească mai puţin, se complac într-un pernicios şi riscant joc al unor ambiguităţi ce-i oferă pe tavă drept victime sigure nu doar unui sistem mediatic suspicios şi manipulator, dar el însuşi pacient al aceleiaşi maladii.

Roşia Montană nu este, în acest context marcat de profunde debilităţi, altceva decât spuzirea, la suprafaţă, a bolii ce-a supus, mai bine de două decenii, organismul societăţii unor teribile experimente de laborator, de cele mai multe ori într-o condiţie de total autism în raport cu realitatea vie şi concretă. S-a creat, astfel, un clivaj între actorii politici şi o populaţie cu nevoi şi aspiraţii pe care numai programele ori discursurile electorale mereu promoţionale nu le-au oferit, la timp, răspunsurile aşteptate.

Şi, iată, acum, mai devreme decât era prevăzut (?!), dar poate că e mai bine aşa, societatea românească se redistribuie, ca într-un plan de luptă, pe două fronturi antagoniste, dar ambele minate, sper să nu mă înşel, de acelaşi păcătos morb al ambiguităţii. În fapt, ce li se reproşează guvernanţilor de azi, dacă nu ambiguitatea unor poziţii în chestiuni care nici măcar nu vizează puncte organice, aşa-zicând strategice, ale unui program politic, cât cazuri particulare (un proiect minier şi un altul al siguranţei cetăţenilor). Sigur, ambele pot avea – şi, sustrase tentaţiilor manipulatoare, chiar au – substraturi şi contiguităţi cu mult mai profunde şi  nemijlocit legate de actul politic. Şi de actul de guvernare. Deocamdată, ceea ce se poate constata, fără vreun efort interpretativ riscând, la rându-i, ambivalenţa partizanatului, este distribuţia de pe o scenă în care un regizor anonim, destinul care întrupează rolul Istoriei, îşi joacă un pariu cât se poate de insidios. Căci, dacă, Piaţa, care, azi mai mult decât oricând, a devenit o agora de circumstanţă, etalează o ek-stază (potenţând, poate puţin exagerat, un fel de re-trezire glorioasă a conştiinţei civice), Puterea şi, deopotrivă, ceea ce a mai rămas din Opoziţia politică, par a acuza din plin neputinţa administrării, chiar şi la un nivel discursiv, terapiei adecvate pentru meta-staza în care societatea în ansamblul ei indică a se afla.

Pentru unele maladii – se ştie – nu există leacuri miraculoase. În afara celor pe care natura – ca terapeut magician cum s-a dovedit prin milenii – le oferă cu condiţia de a şti să le identifici, să le propui, să le prepari şi, apoi, neapărat, să le şi aplici. În termeni de politologie „populară”, asta s-ar traduce în schimbarea radicală a actului administrativ al guvernării. Şi al Puterii. Oricare ar fi aceasta. Iar şansele există; ba chiar şi premisa, dacă invocăm, oricât de sumar, un slogan nelipsit, în ultimele campanii electorale, din panoplia nici unei formaţiuni: o altfel de politică. În definitiv, dincolo de cazuistica particulară a protestelor ce agită Ţara, ce altceva se doreşte dacă nu un alt mod, alt act, alt gest, alt discurs, politic şi civic, prin care radicalizării opiniei publice să i se răspunsă printr-o egală radicalizare a administrării treburilor cetăţii şi ale naţiunii.