Ştirea e seacă: germanul Ewald Lienen (59 de ani), tehnician cu vastă experienţă, acumulată în Bundesliga, Primera Division şi Ethniki, a preluat Oţelul Galaţi. Ca jucător, a trecut pe la Bielefeld, Moenchengladbach, Duiburg, apoi a devenit antrenor. O vreme la Tenerife, ca secund al lui Jupp Heynckes, cel care îi fusese antrenor la Borusia Moenchengladbach, apoi la Hansa Rostock, Koln, iarăşi Tenerife, Hanovra, Munchen 1860, Panionios, Olympiakos. Ca să nu ne mai lungim cu vorba: CV fabulos. Numele lui Ewald Lienen mi-a adus aminte de o poveste, cu dramatismul şi suspansul ei, consumată la 12 decembrie 1979, în turul III al Cupei UEFA, pe stadionul „Central” din Craiova, în faţa a 40.000 
de spectatori. Am fugit la colecţia ziarului „Înainte” pentru a fi mai sigur. Antrenorul Craiovei, „nea Tinel Stănescu” – Dumnezeu să-l odihnească! – mucalit fără pereche, care nu a pronunţat niciodată „Moenchengladbach”, botezase echipa germană „Borusia …mergi pe blat”, încât menţinea un tonus psihic ridicat în vestiarul echipei. Frumoasa echipă a Craiovei trecuse, în turul anterior, de Leeds United, prin două victorii, fără precedent în fotbalul românesc. Încât poetul Adrian Păunescu decretase în „Flacăra”: „Oltenaşi, să fim uniţi/Că noi am trecut de Leeds”. Revin la „nea Tinel”. Vizionase un meci al Borusiei Moenchengladbach, în Bundesliga, şi, la întoarcere, impresionat de forţa de atac a echipei lui Jupp Heynckes, deţinătoarea trofeului UEFA, după o finală cu Steaua Roşie Belgrad (1-1 şi 1-0), a făcut o declaraţie de ne-a umflat râsul. „Au ăştia nişte znămenii (n.r. – Del’Haye şi Lienen) să vedem cine le ţine”. Faţă de ediţia precedentă a competiţiei, Borussia se despărţise de antrenorul Udo Lattek (plecat la Bayern Munchen), de danezul Allan Simonsen (plecat la FC Barcelona) şi de Berti Vogts, care se retrăsese. În fine, aflasem şi noi destule despre echipa lui Heynckes, mai ales după ce câştigase prima manşă cu 2-0 (1-0), prin golurile lui H. Nickel (10, 78), cel dintâi dubios, fiindcă balonul depăşise linia de corner la centrarea premergătoare, părere împărtăşită şi de Agenţia Reuters. În ajunul partidei, ziarul „Înainte” a publicat un interviu cu Valentin Stănescu, sub titlul „Mâine putem deveni o mare putere a fotbalului”. Şi acum … ziua partidei, din manşa doua, turul III al Cupei UEFA. Jupp Heynckes, la primul an de mandat, a trimis pe teren, printre alţii, pe Lothar Matthaus (18 ani) şi tripleta Del’Haye, Nickel, Lienen, care îţi făceau părul măciucă când plecau pe contra-atac. În ziua partiei plouase consistent. 0-0 la pauză, după ce craiovenii asaltaseră, fără nici o inhibare, reduta germană, portarul Kneib făcând minuni. Şi a venit minutul 46: velocele Crişan obţine un penalty fiind faultat de fundaşul Hannes. De regulă, executa Irimescu “Iribar” – tunarul echipei – dar, la antrenamentele premergătoare, desfăşurate la Podari, trimisese câteva mingi prin casele unora care locuiau în spatele porţii, zburându-le şi televizorul, după cum se plângeau. Aşa că a executat Cămătaru, care a trimis balonul în transversală. Eternul moment psihologic. În minutul 75, Irimescu nu a mai greşit ţinta şi a trimis o torpilă, de pe la 18 metri, deschizând scorul. Pe Ewald Lienen, brunet, cu plete, îl potolise Negrilă. Del’Haye era blond, cu plete, pus la respect de Ungureanu. Finalul a aparţinut Craiovei, năpustită în atac. Şi nu mai reiau ce scriam atunci, în comentariul partidei, sub titlul-clişeu „Victorie de palmares a fotbaliştilor craioveni”, fără a se mai reuşi obţinerea golului doi şi, implicit, a prelungirilor. 12 decembrie 1979 a fost o zi în care Craiova a fost atât de aproape de „primăvara europeană”. O va prinde peste puţină vreme, ca să nu spunem că primăvara adevărată va veni peste un deceniu.
