Fragmente dintr-un jurnal re-inventat (II)

0
30
Citeşte mai mult

Nu voi începe însă aceste mărturisiri-mărturii cu… începutul. Ci voi urma „lecţia” unui fel de braconaj prin mlaştinile amintirilor şi, mai ales, prin stivele de hârtii pe care mi-am notat, în cele mai accidentale circumstanţe, tot ceea ce mă instiga din peregrinările mele ulterioare prin Italia, dar nu numai.

Am nutrit de mult, în umbra unui gând sentenţios al lui Ortega Y Gasset, că omul, atât cât este, e mai mult fructul circumstanţelor sale decât un construct al propriei voinţe. Şi poate de aceea, în varii ocazii, i-am sfătuit pe alţii – probabil şi pentru a-mi detecta şi impune mie însumi o determinare – să-şi noteze, în călătorii ori în sejururi mai îndelungate, fie şi aleatoriu acele impresii primare născute la capătul propriilor trăiri.

Nu proiecte-articole jurnalistice, nu construcţii savante, ci simple note, adnotări ale clipei şi ale umbrei ei în suflet. Şi n-am ascuns – nici lor, nici mie – credinţa că de la ele pornind mai târziu, în tihna tot mai parcimonioasă, tot mai absentă a timpului scos din ţâţâni pe care-l trăim – se va ivi şansa re-facerii unor traiecte, a unor întoarceri ulyssiene în forfota memoriei altfel pe cale de a se pierde în ceaţa uitării.

Risipitor cum sunt, n-am făcut ceea ce altora le solicitam să facă. Şi poate tocmai de aceea, ori de câte ori, scot din bibliotecă vreo mostră din sutele de caiete, carnete, ciorne, bucăţele de hârtii de tot felul, de la cele strecurate de puştani din Pescara ori din Macerata, pe stradă, prin care erai invitat la nu ştiu ce discotecă de noapte ori la o sindrofie a primăriei, tentaţia de a abandona totul şi a le conferi dreptul la o minimă fluenţă pe cât posibil organică devine aproape o urgenţă.

Faptul că mă decid s-o fac tocmai acum nu-şi poate refuza orgoliul unui pariu. Sper, nu şi de data aceasta, ratat. Invitând încă o dată cititorul ce-şi va fi repudiat atâtea alte ispite spre a se dedica acestor pagini să nu caute în ele nici o anume logică şi nici, mai ales, vreo ordine prestabilită şi ca atare asumată, îl rog să acorde „memorialistului” ocazional şi clemenţa pentru dezordinea notaţiilor, ca şi pentru, cum se poate observa din rândurile de mai jos, prezenţa, în ele, a unor fragmente din articole de ziar şi de revistă, ce mi-au căzut sub ochi şi pe care am considerat să le restitui uneori ca atare, alteori puse, vorba lui Boccaccio, in cornice, adică în rama… clipei întâlnirii cu ele.

Şi iată cum, dau peste un scurt articol-omagiu rupt dintr-un jurnal (să fi fost „Corriere della sera”, suplimentul cultural din mijloc, pe care mi-l păstrase sculptorul şi prietenul Mario Costantini din Penne, aşa cum mai făcuse şi altă dată, oferindu-mi-l în acel sfârşit de noiembrie 2005, la Congresul organizat în splendidul orăşel abruzzez consacrat marelui scriitor contemporan Vincenzo Consolo? Tot ce se poate. Fiindcă Mario ştia că lucram la o carte despre Luzi. Şi îmi trimisese, el ca şi alţi prieteni italieni, tot ce găsiseră ori le căzuse sub ochi. Luzi se stinsese în 28 februarie din acelaşi an.

Cartea pe care i-am consacrat-o a apărut la sfârşitul anului. Iar articolul, aşa cum se poate verifica, fusese scris puţin înainte de 11 ianuarie 2001, omagiind, la zece ani de la moarte, pe marele scriitor din aceeaşi generaţie cu el, Vasco Pratolini. L-am tradus, îmi amintesc, într-o noapte de insomnie, la Penne, poate fiindcă regăseam în text una din marile calităţi ale omului Mario Luzi: vocaţia prieteniei care, la el, se vădea la dimensiunea propriei dote poetice. Şi poate, îmi dau seama, fiindcă, într-o lume în care coteria, în sensul ei cel mai nobil, dintre intelectuali, aproape sacră odinioară, a luat drumul demonetizării, am gândit gestul poetului din perspectiva unui exemplu.