Ceea ce ştim este că sâmbătă, 10 martie a.c., la Sala Palatului din Bucureşti, va avea loc Congresul Naţional al PSD, convocaţi fiind circa 5.000 de militanţi din toate zonele ţării. Evenimentul în sine are o importanţă majoră, conferită pe de o parte de faptul că reprezintă cel mai important for de conducere colectivă al PSD, iar pe de altă parte, fiind vorba de un partid aflat la guvernare, prilejuieşte şi o privire în urmă, o retrospectivă, cum se spune, asupra problemelor cu care s-a confruntat partidul, nescăpate din vedere urmând a fi provocările viitoare. După un prim an de guvernare, în alianţă cu ALDE, care s-a dovedit din cale-afară de confuz, schimbaţi fiind din mers doi prim-miniştri, sunt destule lucruri de spus. Anunţată este şi alegerea, prin vot, în cadrul „secţiunii organizatorice” a preşedintelui executiv, a secretarului general, şi a câte doi vicepreşedinţi pentru fiecare regiune tradiţională, la paritate un bărbat şi o femeie, în structurile de conducere. Teoretic, fotoliul preşedintelui Liviu Dragnea nu este în pericol, deşi există nu puţini frondişti vocali, care ar dori şi acest lucru, pentru a nu se mai mârâi în batistă. În logica lucrurilor, va fi adoptată şi strategia imediată a PSD, în perspectiva alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale de anul viitor – teste extrem de relevante –, dar şi foaia de parcurs pentru perioada următoare privind guvernarea ţării. Şi toate acestea, după teribilele momente de cumpănă, în care social-democraţii s-au confruntat cu situaţii de o virulentă nervozitate protestatară, la care nu se aşteptau. Din intervenţiile în spaţiul public a unor tenori social-democraţi răzbat, în general, chestiuni „de bucătărie internă” fără mare importanţă, inclusiv pentru simpatizanţii stângii româneşti, somată să-şi găsească vocea identitară. Ceea ce nu se discută, deocamdată, şi nici nu se anunţă a se discuta la Congresul PSD de sâmbătă este altceva, extrem de important: delicatul context european pentru partidele politice tradiţionale. A face abstracţie de „limba moartă” a social-democraţiei europene, este o gravă eroare. Or, Congresul este ocazia creării unui nou corpus ideologic, a unei noi gramatici politice. A ieşi, până la saturaţie, zi de zi, pe posturile de televiziune, cu aceeaşi comunicatori, nici simpatici, nici respingători, doar harnici, este dovada unei anemii la nivel discursiv, ca să apelăm la un eufemism. Reculul social-democraţilor germani, la ultimele alegeri legislative, cu cele mai proaste rezultate din toate timpurile, al democraţilor italieni, la alegerile legislative de acum câteva zile, motiv pentru care Matteo Renzi a demisionat din funcţia de lider, ca să nu mai pomenim de „Berezina” socialiştilor francezi de anul trecut, şi acum în convalescenţă, urmând să-şi desemneze liderul la apropiatul Congres, nu reprezintă „inerente accidente de parcurs”, ci o ofensivă neverosimilă a neopopulismului, al populocraţiei, care respiră voluptos pe reţelele de socializare. Social-democraţii lui Liviu Dragnea – încă avantajos plasaţi în sondaje – nu se pot considera imuni la ceea ce se întâmplă în câmpul politic european, căruia îi aparţin. Non-regenerarea intelectuală a partidului rămâne, de asemenea, de neînţeles, consecinţele fiind păgubitoare nu doar în planul imaginii, fiindcă întârziată se arată reinventarea unei culturi politice moderne, revenirea la valorile esenţiale şi traducerea acestora în limbajul secolului. Prin strădanie intelectuală, strădanie militantă, strădanie politică prin excelenţă, deriva poate fi evitată. În alţi termeni, nu bătălia acerbă pe funcţiile eligibile puse în joc, care are, fireşte, rostul ei, ar trebui să fie miza Congresului, ci dezideratele majore, unele vitale, pe care le au în faţă social-democraţii, pentru a nu trăi dramele altora, şi ei „pe cai mari” cândva.
