Secretul Parcului „Nicolae Romanescu”

Parcul „Nicolae Romanescu” este, fără îndoială, bijuteria naturală care se ascunde în inima oraşului Craiova. Hrănindu-se din generozitatea primarului care i-a dat şi numele la începutul secolului trecut, a prins puteri nebănuite şi este considerat acum unul dintre cele mai mari şi atrăgătoare din Europa. Medalia de aur, primită la anul 1900, i-a trasat într-un fel destinul şi, chiar dacă puţini îi mai cunosc istoria aparte, nu au cum să nu îi sesizeze farmecul pe care-l respiră indiferent de anotimp. Fie că este scăldat în lumina primăvăratecă sau este strălucitor în mijlocul verii, un adevărat pastel de culori când vine toamna sau misterios când ceaţa îl învăluie iarna, în zilele mai puţin friguroase.

La anul 1900 se năştea o idee: Craiova merita să aibă un parc mare şi frumos. Acesta urma să acopere cele 90 de hectare de la marginea oraşului, cuprinzând grădina şi Palatul Bibescu, ultimele cunoscute în epocă drept „salonul de oaspeţi” al Băniei. Primarul Nicolae Romanescu a insistat mult să se facă acest parc, primele amenajări făcându-le aproape pe cheltuială proprie. A angajat apoi un arhitect francez, Eduard Redont, care a proiectat imensa suprafaţă într-un stil peisagistic de factură romantic-franţuzească, cu multe podeţe, foişoare, sere, bănci şi un castel. Înainte să fie puse în practică, schiţele sale au fost trimise la Paris, pentru a participa la Expoziţia Universală, cel mai important eveniment din acea perioadă. Ca să vă faceţi o idee, cu doar câţiva ani în urmă, Gustave Eiffel participase la eveniment cu proiectul turnului, devenit între timp un simbol al Parisului. Revenind însă la Craiova începutului de secol al XX-lea, ediţia de la 1900 i-a adus medalia de aur, fapt care a ambiţionat municipalitatea să investească aproape totul în materializarea acestui proiect.

Siluetele fantomatice ale copacilor

Lacul din mijlocul parcului a existat dintotdeauna aici. Heleşteul „Chintescu”, pe atunci, era o atracţie a moşiei Bibescu şi a fost păstrat. De fapt, întreg parcul s-a construit în jurul său, efectuându-se lucrări ample de curăţire şi amenajare. În fotografiile păstrate din acei ani se poate observa că s-a trudit din greu, cu mijloacele existente în acele timpuri, care trase de boi şi scripeţi din lemn. Lacul care, în perioada de decădere fusese folosit inclusiv ca ştrand, a fost împodobit cu podeţe din beton care imită scoarţa de copac. Acum, după mai mult de 100 de ani, nu poţi să nu remarci, într-o zi de iarnă, dar una lipsită de zăpadă, frumuseţea deosebită pe care o oferă luciul de apă. O ceaţă deasă, lăptoasă, învăluie siluetele copacilor de pe maluri, care se reflectă în oglinda rece a lacului. În jur e linişte desăvârşită şi natura este prizoniera unui mister ce pare imposibil de dezlegat. Chiar şi cei câţiva trecători, parcă în semn de complicitate, vorbesc în şoaptă, filtrând prin minte nuanţele de gri ale tabloului.

Castelul fermecat, învăluit în ceaţă

Puţin mai sus, Castelul fermecat domină de pe o coastă a parcului. E înconjurat de un covor gros de frunze ruginii pe care nici o zăpadă nu a putut să le acopere în această iarnă. Tulpinile lungi şi subţiri ale copacilor îi urmează înălţimea, protejându-l cu o ţesătură complicată de crengi. Pentru că nu este folosit în această perioadă, crenelurile clădirii au un aer singuratic şi par că supraveghează în tăcere locul. Ca şi pe lac, o ceaţă albă, pe care ai impresia că o poţi strânge în palme de deasă ce este, înfăşoară castelul, strângându-l ca într-un manşon. Este peisajul râvnit de orice fotograf aflat în căutarea instantaneelor perfecte, dar şi de cei încearcă să găsească puţină linişte. Sunt răsplătiţi însă cu mult mai mult, o frumuseţe aparte cu care locul binecunoscut îi surprinde acum.

Podul suspendat într-o mare de aburi

La podul suspendat s-a muncit cel mai mult, dorindu-se să fie un simbol pentru parcul Craiovei. Cele două porticuri care se găsesc la capetele lui sunt unice şi au fost ridicate aici pentru a da originalitate construcţiei. Şi acum podul traversează parcul, doar că, în cei 100 de ani, el este încadrat de o pădure de copaci. Conturul său apare brusc într-un peisaj ceţos precum cel de ieri. Văzut de departe, seamănă cu o dâră de un cenuşiu închis care te provoacă să-l vizitezi, promiţându-ţi că ai dibui parcul ascuns într-o mare de aburi. Imaginea la care te-ai gândit deja, înainte de a pune piciorul pe traversele din lemn, nu diferă cu mult de cea pe care o trăieşti în realitate. Când ajungi acolo, sus, ceaţa devine şi mai deasă. Doar copacii din apropiere se văd bine, cu crengile conturate după regulile naturii, în spatele lor lăsându-se o imensitate albă. Privit de sus, lacul are culoarea cerului, de un gri perfect.

Ce ar fi Craiova fără Parcul „Nicolae Romanescu”…

Parcul „Romanescu” este şi locul unde, într-o zi de iarnă, pâlcurile de raţe sălbatice îşi părăsesc adăposturile din lemn şi ies la o plimbare pe luciul apei. Plutesc graţios, duse de valuri, şi îţi fură privirea pentru câteva clipe. Câţiva metri mai încolo, în apa limpede, se vede până tocmai printre rădăcinile plantelor. Un crustaceu ieşise din nisip şi îşi întindea cleştii, iar câţiva peştişori mici, cu solzi argintii, se prinseseră în plasa unui filtru. Puţin după ora prânzului începuseră să vină tot mai mulţi oameni pentru o plimbare. Mergeau lejer, la pas, şi vorbeau despre ale lor. Parcul, cu toate frumuseţile lui, îi primea cu generozitatea unui loc nobil. Face parte din viaţa lor şi este, cu siguranţă, unul dintre simbolurile puternice ale oraşului.

LAURA MOŢÎRLICHE și RADU ILICEANU