Intelectualii: Prea mulţi, şi degeaba, la dreapta, prea puţini la stânga

Sigur, intelectualii români, branşaţi multă vreme la Grupul de Dialog Social, dar şi ceilalţi, iradiaţi de aceştia, n-au împărtăşit întrutotul, din varii motive, de-a lungul timpului, admiraţia lui Constantin Noica, regăsită în dosarul de urmărire informativă a filosofului, faţă de Ion Iliescu – aflat ieri la Craiova – pe vremea când acesta făcea dizidenţă notorie şi era plimbat de la Consiliul Naţional al Apelor la Editura Tehnică. Posesorul unei gândiri prospective remarcabile, Constantin Noica, greu de suspectat de anemia sentimentului patriotic, înţelegea că o răsturnare a regimului comunist nu putea avea consecinţe favorabile decât dacă ar fi existat oameni politici „foarte deştepţi” capabili să o gestioneze. Detaliul are acum o importanţă minoră, fiindcă din capul locului intelectualii români care îl anturaseră pe Ion Iliescu înainte de 1990, şi pe fondul evenimentelor încă neclare din 13-14 iunie 1990 şi al transformării FSN în partid politic, s-au despărţit irevocabil de liderul stângii şi implicit PSD, sub denumirile sale anterioare. A devenit de bon-ton să fii de dreapta şi aproape blamabil să fii declarat de stânga. Un tânăr intelectual cu astfel de reflexe, Dragoş Bucurenci, s-a pierdut în alte câmpuri de interes, fără a fi înrolat de cei teoretic interesaţi. Nuclee vagi şi dispersate de intelectuali de stânga mai există de sine stătători, fără un aport mărturisit şi vizibil la eventuala recalibrare a identităţii a stângii româneşti. Ceea ce nu e în regulă. E drept însă că nici falanga intelectuală de dreapta nu aduce vreun plus consistent de lumină sau concreteţe ideologică la nivelul ARD, unde îi regăsim pe MRU, TRU, Cristian Preda, Sever Voinescu, Teodor Paleologu, Teodor Baconschi, Mihai Neamţu, Adrian Papahagi şi care mai sunt, unici posesori ai adevărurilor şi valorilor europene. Ca să nu mai enumerăm şi alţi îngeri ai opiniei juste – Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici – apostoli ai dreptei, pe baricade atunci când adevăruri simple trebuie răstălmăcite, în numele apărării democraţiei. Contestaţia lor, după ce au slujit o guvernare păguboasă, rămâne o mondenitate bizară într-o paradă cochetă. Menirea intelectualului este să facă precumpănitor cultură, să întreţină raţia de oxigen într-o lume pestriţă, spre a nu se sufoca. Pot, desigur, pleda, de la înălţimea temerităţii lor, pentru opţiunile personale, cu condiţia condescendenţei şi a evitării ipocriziei. Clămpănelile de la Opera Română, la lansarea candidaţilor ARD, n-au fost altceva decât tirade stridente, gesticulaţie, răsplătitoare corvoade, intransigenţă sleită, ferocitate de suprafaţă. Autentic nu era decât stilul. Decât o dreaptă cu asemenea intelectuali, cum spunea nu demult Costi Rogozanu, pe site-ul realitatea.net, mai bine o stângă fără. Fiindcă intelectualii îşi au şi ei rostul lor, prin competenţe şi înzestrare excepţională şi, mai ales, slujirea interesului public, chiar dacă nu întotdeauna din convingere lăuntrică.