Faptul era cunoscut în Hexagon. Se comentase îndelung. Acum doar se oficializează. La Gallimard, săptămâna viitoare, pe 13 octombrie a.c., va apărea stupefianta corespondenţă – circa 1.200 de scrisori – purtată între 1962 şi 1995, de Francois Mitterrand şi marea sa dragoste, Anne Pingeot, sub titlul „Lettres a Anne”. O relaţie pasionantă, din cale afară, bine străjuită multă vreme. Fotografii inedite, o scrisoare a fiicei lor, Mazarine Pingeot, către tatăl său, un portret al mamei acesteia, Anne Pingeot, realizat de biograful său, David Le Bailly, o corespondenţă logevivă, intensă, exclusivă, clandestină, de bună calitate literară, care începe pe 19 octombrie 1962 şi se termină pe 22 septembrie 1995, totul consacră un „frumos roman, o frumoasă istorie” după „Le Nouvel Observateur”, care omite însă faptul că scrisorile de amor îşi pierd valoarea umană când sunt publicate, adică vulgarizate, dobândind în schimb o valoare pecuniară. Francois şi Anne se cunosc în debutul anilor 1960, pe plaja estivală Hossegor, când el avea 46 de ani, învăţase de mult să vorbească socialist, fusese în mai multe rânduri ministru şi era senator de Nierre, iar domnişoara Pingeot avea doar 19 ani şi toată viaţa înainte. Sigur dragostea e oarbă, a spus-o probabil vreun înţelept, într-un moment de derută. Ca un fapt divers, Francois Mitterrand era căsătorit cu Danielle Gouze, din 1944, aveau împreună doi copii adolescenţi, Jean-Christophe şi Gilbert. Corespondenţa amoroasă, la care făceam referire, confirmă talentul literar, de excepţie, singular al lui Mitterrand, ultimul preşedinte francez care a venerat limba franceza, sedus de cromatismul metaforei, încât scrie vibrante poeme de amor. Anne Pingeot, pariziancă din bună familie, cu gusturi artistice rafinate, îndrăgostită de belle arte, consideră cea mai frumoasă zi din viaţa ei 18 decembrie 1974, când la Avignon se năştea Mazarine. Dacă Anne Pingeot s-a dorit cât mai discretă cu putinţă, de-a lungul timpului, şi prima ei apariţie oficială datează din noiembrie 2011, când văduva oficială, Danielle Mitterand, a decedat, Institutul Mitterrand, prezidat de Hubert Vedrine şi consiliul său de administraţie, în care Mazarine Pingeot are un loc asigurat, a decis publicarea întregii corespondenţe. Aceasta schiţează, la o lectură atentă, autoportretul lui Francois Mitterrand, acest conservator contradictoriu, capabil de dedublare teribilă, şi compune în acelaşi timp portretul invizibilei Anne Pingeot. Cura de discreţie s-a terminat, sau nu îşi mai avea sensul. Când Jacques Attali a scris, ca biograf, „Francois Mitterrand. Aşa cum a fost” (Ed. Historia, 2008) s-a oprit într-un fel… în anticameră. Omul care a făcut posibilă unificarea Germaniei şi a jucat un rol interesant în prăbuşirea „cortinei de fier”, spunea în 1984, la primirea generalului Jaruzelski, la Paris, supărat: „Dacă n-ar trebui să primesc decât prototipuri de virtute, aş avea foarte mult timp liber”. Interesant. Ne-a demonstrat însă, prin dubla viaţă sentimentală, că nu virtutea îl seducea din cale afară, dimpotrivă, admiţând ideea unui principiu care ordonă totul, fără ca această credinţă să-l determine să adere la o religie anume sau să devină mistic. În buna tradiţie franceză, Chirac, Sarkozy şi… Hollande, n-au glumit cu amorul, fiecare încercând să-şi depăşească mentorul. „Merci pour ce moment”, eseul autobiografic al lui Valérie Trierweiler, trece de pe noptieră în bibliotecă.
