Câţi „dumnezei” există?..

N-am înţeles cândva, dar poate că nici acum nu prea e de înţeles într-o ordine firească a lucrurilor, de ce în înjurătura populară sunt vizaţi mai mulţi… dumnezei? Nu Unul, deci, Cel propus, recomandat, în fine, dăruit de credinţă, ci o entitate neprecizată, asimilabilă, poate, doar vechilor zei din mitologiile precreştine.

Interogaţia aceasta m-a vizitat în aceste ultime zile urmărind teribilele evoluţii ale evenimentelor din nordul Siriei şi al Irakului, unde câteva sute de mii de islamişti, organici ori convertiţi, sunt antrenaţi într-o expediţie militară amintind de vremuri medievale. Sentimentul acestei întoarceri milenare în timp e potenţat, orice s-ar spune, şi de tentativa unei mari coaliţii internaţionale, deja în act, căci se redeschide, astfel, în noi contexte, dar cu aceleaşi resorturi, un model de cruciade pe cât de dureroase în memorie, pe atât de expuse unor riscuri încă şi mai mari.

Nu întâmplător, un fost şef al CIA stipula mai ieri că războiul împotriva noului califat islamic de la graniţa cu Turcia se va întinde peste vreo trei decenii. Un nou război de… Treizeci de Ani? Şi poate constitui acest nou război încă o dovadă, printre atâtea altele, că nu învăţăm nimic din istorie? Şi că în lipsa învăţăturii, ca suport al înţelepciunii, pericolul repetării erorilor cu toate ororile lor este mai mult decât iminent?

Am urmărit pe site-ul unei televiziuni italiene reportajul video realizat de un jurnalist deghizat în rândul luptărilor din teritoriul deja ocupat de războinicii lui Alah. Scene cutremurătoare de agresiuni, fizice şi morale, civice şi religioase, cu exhibiţii propagandistice amintind, în mod egal şi detestabil, unele dintre cele mai dramatice pagini ale istoriei umanităţii, de la „maşina” retoricii deşănţate a nazismului şi cea a stalinismului, până la cele  ale nu mai puţin sângeroase regimuri din unele state ale Americii de Sud.

Totul în numele unui… Dumnezeu, Alah, unicul îndrituit unei veneraţii schizoide şi, unic fiind, menit şi demn de a-i fi închinată, cu brutalitatea crimei, Lumea în totalitatea ei.

Nu mai există spaţiu pentru conciliere, căci alungată din Cetate, raţiunea nu e mai mult decât un jalnic pretext de sfadă, invocată într-o bezmetică unilateralitate.

Oricât de paradoxal ar părea, se verifică şi în acest caz o realitate dramatică, o altă – cea nevăzută şi, din păcate, minimalizată, ignorată – faţă a puterii pe care o credinţă îşi exhibă partea ei de risc atunci când e scoasă din cercul intimităţii, ori, mai exact, al acelei interiorităţi în care o plasa, cu o revoluţionară îndrăzneală, Kierkegaard. Căci ca vehicul al unei Puteri „mirene”, instituţionalizată cu orgoliu statal, credinţa îşi pierde orice fundament, îndeosebi pe cel al Iubirii ca dar şi aspiraţie spre conciliere şi pace.

Între timp, butoiul de pulbere al Balcanilor – o invenţie ipotetică transformată, vinovat, într-o parabolă a Răului – s-a multiplicat, în aceşti ultimi ani, în… butoaie, inflamând întregul Orient Mijlociu, de la Vest la Est şi, mai recent, urcând spre Nordul considerat al „celeilalte civilizaţii”. Şi indiferent dacă şi cât vor dura aceste noi confruntări dramatice, ceea ce este de pe acum sigur vizează dimensiunea unei catastrofe ce-ar putea depăşi, pe post de tragic tribut, în oglindă, pe cele ale odiseilor armate din Afganistan, Irak, din Libia şi de pe unde vor fi fost, cu şi fără acoperiri pretextuale, şi ale căror consecinţe sunt departe de a se fi încheiat.