Criza de lideri, alianţele „contra naturii” şi votul anti-sistem

0
92

Mondo texteNu-mi propusesem să revin, după articolul apărut ieri, asupra rezultatelor şi a consecinţelor scrutinului electoral de duminică. Două sunt motivele care m-au determinat să o fac.

În primul rând, prestaţia marcată de un partizanat afişat şi, pe alocuri, grobian, al unei părţi a media poziţionate făţiş anti-pesediste şi asumând, de o manieră „selectivă”, rolul de tribună a campaniei anti-corupţie în forme ale unui „spectacol” marcat de sindromul aceleiaşi suspiciuni transformate, îndeosebi în ultima vreme, într-un fel de laitmotiv incriminator rechizitorial. „Suspiciunea rezonabilă”, nelipsită aproape din niciun document emis de DNA şi de alte instituţii, surclasează semantica strict metaforică a străvechiului avertisment inclus în sintagma „sabiei lui Damocles”, de vreme ce funcţionează drept resort operaţional al actului juridic. Faptul că tocmai omniprezenţa acestei formule în rechizitoriile ce stau de-acum la baza deciziilor punitive şi, nota bene, aproape exclusiv în dosarele din sfera politicului, confirmă primariatul denunţului – şi a delaţiunii – ca metodă predilectă de declanşare a acţiunii investigative.

Alte două motive m-au determinat să revenin asupra scrutinului de duminică. Primul trebuie corelat cu evaluarea pe care o avansam, în numărul de ieri al ziarului, a succesului, cu adevărat excepţional şi, în definitiv, nu atât de surprinzător cum mulţi peltici comentatori l-au calificat, al lui Nicuşor Dan şi al formaţiunii sale. Avertizam, printre altele, că e vorba de un fenomen oarecum nou şi la modă, azi, în toată Europa Occidentală, citând, aleatoriu, cazurile unor mişcări transformate în formaţiuni politice, de la Syriza din Grecia la Podemos din Spania şi, îndeosebi, la Partidul legat de numele comicului genovez Beppe Grillo, Cinque Stelle, din Italia.

Asupra acestuia din urmă doresc să mă opresc în cele ce urmează, din două raţiuni în grad să explice, cel puţin în parte, percepţia de imprevizibil sub care au situat majoritatea analiştilor şi a comentatorilor de la noi succesul pesedist de duminica trecută şi, prin raportare, insuccesul peneliştilor.

Mai întâi, a circulat, în mod eronat (printre cei „vinovaţi” s-a numărat şi ex-premierul Victor Ponta), informaţia că Roma ar avea deja un nou primar, în persoana Virginiei Raggi, candidata Mişcării 5 Stelle pe care o indicam mai sus. Nimic mai fals. Fiindcă, prevăzut în două tururi, candidata, o juristă carismatică şi implicată în trecut în diverse activităţi cu caracter civic, deseori în forme de voluntariat, e câştigătoare doar a acestui prim tur, cu un scor, ce-i drept, substanţial, 35,32 la sută, cu 10 procente în plus faţă de Roberto Giachetti (24,87,), candidat al PD-ului premierului Matteo Renzi aruncat în luptă abia pe ultima sută de metri.

Mai „spectaculos” decât la Bucureşti, la Roma au concurat aproape 15 candidaţi şi aproape 25 de liste: de toate culorile, ambientele, categoriile sociale, de la cetăţenii unui cartier la pensionari, de la grupuri neo-fasciste, unele din rândurile unor suporteri calcişti, la forţe politice aproape toate în alianţe, nu puţine fără vreo incidenţă de natură „ideologică”.

Fragmentarea aceasta disproporţionată a contribuit, cert, la o masivă disipare a voturilor şi, din acest motiv, deznodământul celui de-al doilea tur, de peste două săptămâni, nu-i deloc prea uşor de anticipat. Mai ales că partidele aşa-zis de dreapta, Forza Italia in primis, au obţinut, în propriul lor cont, scoruri de-a dreptul ridicule, cu o singură cifră. E la fel de adevărat că şi berlusconienii şi neofasciştii de la Casapound uniţi cu Alianţa Naţională a ex-liderului Camerei Deputaţilor, Gianfranco Fini, au punctat, în dreptul candidatei lor, tot o femeie, Giorgia Meloni, un scor rezonabil, de 20, 64 la sută, însă oricum locul trei pe care-l ocupă a scos-o din ecuaţia balotajului.

Dar necunoscutele abia de-aici încep şi ele au legătură directă cu teza pe care o avansasem în relaţie cu cazul USB-ului lui Nicuşor Dan. Nimeni, în Italia, nu riscă un pronostic, în condiţiile în care atât „stânga” premierului Renzi (contestată „ideologic” de un grup de foşti lideri proveniţi din preistoria comunistă), cât şi „dreapta” unui Berlusconi intrat, el şi formaţia sa, într-un vizibil şi pronunţat declin, sunt adversari pe faţă şi implacabili ai Mişcării 5 Stele” şi ai liderului acesteia, Grillo. O mişcare, cum avertizam, asumat de „stânga”, cu unele reacţii catalogate „extremiste”, luând în calcul fie şi numai antieuropenismul lor radical.

De fapt, în natura alianţei ce-a condus la noul PNL, calificată chiar din rândul unor liberali de calibru, la vremea constituirii ei, ca fiind una „contra-naturii” – cu majore diferenţe faţă de fostul USL în care argumentul „doctrinar” n-a fost luat în calcul -, trebuie căutată cauza insuccesului de acum. Şi, din aceeaşi perspectivă, decizia lui Nicuşor Dan şi a „mişcării” sale antisistem de a refuza un acord electoral e cât se poate de justificabilă, tot aşa cum revendicarea unei „drepte” din partea lor e cel puţin ambiguă. Dacă nu chiar eronată în substanţa demersului, civic, iar nu politic, aşa cum s-au grăbit să reitereze şi în aceste ultime ceasuri.