O nouă stafie bântuie prin Europa

0
97

Nu există lună ori chiar săptămână în care, avide de senzaţional, media de la noi ori de aiurea să nu vestească o apocalipsă. Ignorând însă tocmai senzaţionalul cu vădit gust „ezoteric”, adevărul este că, din o suită de cauze a căror evidenţă nici nu mai trebuie demonstrată, semne mai mult decât neliniştitoare, mai ales aici, pe bătrânul continent european, există îndestulătoare. Şi nu am în vedere nici derapaje de ordin „strategic” din sânul UE, nici măcar crizele de tot felul, inclusiv cea a imigraţiei, în sine cu efecte catastrofale deja resimţite, ci, mai nou, conflictul, deocamdată la nivel propagandistic, dintre Rusia şi NATO.

La mai bine de şapte decenii de la sfârşitul celui mai sângeros război cunoscut de istoria umanităţii, ale cărei urmări încă persistă, în memoria culturală ca şi a unor supravieţuitori, vremea vrajbei de prin anii ’30 ai veacului trecut pare să reînvie cu sunete de tambure şi de trompete nelipsite de gustul triumfalismului arondat unei trufii bezmetice.

Recent, o ştire preluată de pe la agenţii occidentale indica drept posibilă ipoteza unui marş de neoprit al armatei ruse spre inima Europei. O armată care, în regimul putinian ale cărui vechi orgolii imperial au tot fost zgândărite în aceşti ultimi ani, continuă o cursă a înarmării în dispreţul sancţiunilor occidentale alimentând teza că, de fapt, Războiul Rece nu şi-a dat obştescul sfârşit.

Ca într-o oglindă a ororilor, imediat a sosit şi replica preluată de pe la alte agenţii şi din surse considerate de referinţă potrivit căreia NATO dispune de „Cinci arme… care pot opri o eventuală ofensivă a Rusiei în Europa”. Şi ca lucrurile să nu lase loc vreunei îndoieli, sunt descrise, cu detalii tehnice demne de scenario cinematografice cu care suntem bombardaţi pe micile ecrane seară de seară, cele „cinci arme”, fără nicio minimă tresărire la dimensiunea catastrofică a unor astfel de posibile confruntări militare pe pământul şi pe cerul european.

Dacă mai adăugăm şi informaţia de acum câteva luni despre ameninţarea sosită din anturajul noii nomenclaturi muscovite potrivit căreia o rachetă rusească ar avea nevoie de minute ori secunde ca să atingă obiective româneşti, tabloul unui dezastru capătă forme coşmareşti. Că un astfel de scenariu va fi ori nu posibil (preferabil să fie lăsat în seama „armatei” de scenarişti hollywoodieni!) nu mi se pare mai semnificativ decât lipsa de reacţie faţă de riscurile noului context geopolitic mult mai labil decât ne place să-l enunţăm.

Ceea ce mi se pare îngrijorător e demonetizarea comportamentului pacifist.

Ca şi cu patriotismul, ieşit din uz, ba, uneori, prilej de suspiciune ori chiar de blamare (în ciuda demonstraţiilor de acest fel etalate de alţii, mai ales de americani), şi pacifismul a intrat într-un stadiu de interdicţie, de autocenzură măsurată cu eventuala lipsă de… rating. Căci într-o lume în care violenţa şi crima concurează, în media, publicitatea produselor alimentare, ce interes ar mai putea avea poziţionarea pacifistă, ca act de refuz categoric al oricăror posibile conflicte armate care bântuie, mediatic, ca o stafie prin Europa?