Un premier contra unei Europei divizate

0
72

Puţin, sau aproape nu mai mult decât o ştire neutră, s-a scris în media de la noi despre disputa dintre premierul italian Matteo Renzi şi cancelarul Germaniei, Angela Merkel, intervenită la finele anului trecut în cadrul ultimului summit UE. Dată fiind amploarea disensiunilor ce continuă să se amplifice („cazurile” cu iz scandalos reprezentate de Anglia, de Slovacia, mai nou de Polonia, ca să nu mai amintim de repetatele sfidări ale Ungariei lui Victor Orban), vehemenţa neobişnuită cu care premierul italian a înfruntat-o pe cea considerată „Doamna de Fier” a Europei Unite s-a detaşat vizibil, până la punctul, altminteri recunoscut şi vehiculat în mediul politic de la Bruxelles, deschiderii unei breşe fără precedent ce-ar pune Germania într-o poziţie minoritară.

Ce s-a întâmplat de fapt? Consecvent primelor sale obiecţii de la preluarea şefiei Executivului din Italia, Matteo Renzi a avansat, în preludiul summit-ului, la reuniunea socialiştilor europeni, teza unei schimbări structurale a establishmentului UE, decretând sentenţios că uniunea se află la o răscruce, în faţa unui aut-aut: ori se reformează din temelie, ori va lua calea dizolvării.

Ţinta – şi motivaţia sa nu mai puţin structurală – viza rolul de judecător autodesemnat al Germaniei, mai mereu dând sfaturi, criticând, ba chiar ameninţând liniile politice interne ale ţărilor, în dispreţul dispoziţiilor statutare de actori şi protagonişti perfect egali în cadrul comunităţii. Două enunţuri ce-aveau să capete măsura unor sentinţe aplaudate de colegii din PSE: „Nu, unei Europe cu conducere doar germană”, adăugând că „Există un partid şi un lider ce controlează Europa într-un mod inacceptabil”. Partidul e cel al Popularilor, iar liderul, fireşte, aceeaşi Merkel.

El a revenit, de la pupitrul summit-ului, întrebând-o direct pe Angela Merkel dacă nu cumva crede că Germania ar fi donat sânge economiilor în criză, Greciei, Italiei ori Spaniei, printre altele. El a replicat cu o duritate fără precedent la acest nivel că, în fapt, 80 la sută din împrumuturile FMI şi ale CE avansate Greciei în ultimii zece ani s-au întors într-o proporţie de 80 la sută în băncile germane.

Departe de a se fi oprit la aceste critici, premierul Italiei n-a ocolit nici spinoasa problemă a raporturilor cu Rusia, în cazul sancţiunilor, denunţând ceea ce el a numit dubla măsură adoptată de Merkel şi de guvernul ei. În timp ce gazoductul South Stream, cu destinaţia finală Italia, a fost boicotat, la iniţiativa germană, aceeaşi instanţă, cabinetul Merkel adică, a evaluat pozitiv şi a adoptat proiectul dublării gazoductului nordic cu destinaţia Germania.

Furia premierului italian a fost alimentată, pe de o parte de criticile Angelei Merkel pentru ceea ce a considerat slaba implicare a Italiei în primirea imigranţilor sosiţi cu sutele de mii în Peninsulă şi refuzul guvernului de la Roma de a trece la amprentarea acestora. El reitera, inclusiv în faţa jurnaliştilor ce l-au asaltat la ieşirea din sala summit-ului, că era cât se poate de limpede că politica europeană privind imigranţii a fost ineficientă şi chiar eronată.

Ca un simplu, dar semnificativ fapt divers, coborând de la tribună, Renzi a fost întâmpinat de Angela Merkel care l-a rugat să reia discuţia în… particular. Semn, aşa cum constatau unii jurnalişti şi nu doar concitadini ai premierului italian, că „doamna de fier” fusese lăsată fără replică.

O publicaţie deloc amicală cu guvernul italian avansa, în urma acestei controverse, ipoteza că, de fapt,poziţia atât de vehementă a premierului italian întruneşte, acum, o majoritate confortabilă în rândul Uniunii. Asta ar explica poate şi tentativa Angelei Merkel de a prefera o discuţie în privat cu indisciplinatul premier recunoscut, de-acum, pentru ieşirile sale atipice.