„Din vorbă-n vorbă”, cu Andrei Pleşu

0
377

Ultima carte a scriitorului Andrei Pleşu, unul dintre intelectualii cu relief pe care îi avem, reuneşte doar o parte, cum ne asigură autorul, din interviurile acordate de-a lungul celor 24 de ani, care ne despart de decembrie 1989, adunate sub titlul „Din vorbă-n vorbă” (Ed. Humanitas, 2013). Apariţia editorială, anunţată deja pe site-ul Hot News şi nu numai, ispiteşte suplimentar tocmai prin faptul că este una de interviuri, gen publicistic realmente dinamic, când intervievatul şi intervievatorul îşi joacă bine rolurile sau, citându-l pe „intervievat”, fiecare din eroii interviului este de o sinceritate absolută. Numai că stupoare: desumflarea oricărei posibile curiozităţi survine dintr-un început („Imperativul spontaneităţii morale”), când Andrei Pleşu opinează că orice interviu se întemeiază pe câteva presupoziţii, între care şi „coincidenţa de interese dintre cel care întreabă şi cel întrebat”. Şi chiar dacă mai adaugă că „nici o întrebare să nu fie convenţională şi nici un răspuns conjunctural”, dezideratul nu se respectă în nici unul dintre interviurile publicate, rareori dialogurile prezentate lăsând impresia că sunt, cel puţin, între egali, rareori putând fi decriptată vreo întrebare mai incomodă, rareori apărând neconcordanţe între părţi, încât aştepţi năuc de la vreun intervievator, totuşi, „o capcană”, şi aştepţi degeaba. Bunul simţ, buna creştere, cumsecădenia, discernământul prudent sunt la cotele lor maxime, încât confesiunile intervievatului lasă impresia că Andrei Pleşu a scris o carte de… Andrei Pleşu. Sigur că rămâi cu ceva după lectura cărţii, care inserează pilde, judecăţi parţial corecte, amintiri camuflate şi, evident, etichetări politice de pe aliniamentul de acum cunoscut al autorului. De altfel, ca o părere, tocmai unele convingeri, aproape voluptoase, îl plasează pe Andrei Pleşu într-o zonă adumbrită de sine însuşi. Putea, fiindcă disponibilităţile intelectuale îl recomandau, reprezenta emblema elitei româneşti post-decembriste, deşi nu s-ar putea plânge că n-a avut parte de recunoaştere deplină (ministeriabil în două rânduri, membru CNSAS, consilier prezidenţial ş.a.m.d.). Chiar dacă tuşeşte când aude de „stânga”, la care are idiosincrasie, uneori discretă, altele sunt detaliile care îi minează orice abordare. Şi acum un plus de concreteţe, sugestivă pentru dublul standard etic, îndelung exersat de Andrei Pleşu. Se confesează domnia sa Mirelei Corlăţean („Securitatea în viaţă şi în texte”) cu păţania trasă în 1982, legată de episodul cu Meditaţia Transcedentală, când a rămas fără carnetul de membru de partid, fiind şi dat afară de la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti, unde era lector universitar. Că i s-a recomandat să i se adreseze prin două memorii secretarului general al PCR, Nicolae Ceauşescu, şi să-şi pună cenuşă în cap, conform uzanţelor, recunoaşte, la întrebările intervievatorului, aşa cum menţionează că a primit, anul următor, paşaportul, pentru a onora o bursă Humbold, la Heidelbert, în ex-RFG. Şi acum vine mica surpriză. La întoarcerea din Germania Federală a mers în audienţă la Ion Traian Ştefănescu, care era pe atunci preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Nu ne mai lungim cu vorba. Cităm doar: „Şi Ioan Traian Ştefănescu a zis că da, s-a făcut o greşeală în 1982 şi a intervenit ca să pot fi reangajat la Institutul deIistoria Artei”. După revoluţie, într-una din zile, povesteşte Andrei Pleşu, (n.r. – lucrurile au stat puţin altfel, dar aspectul este irelevant), „vine în audienţă şi Ioan Traian Ştefănescu, cel care mă ajutase să recapăt postul la Institutul de Istoria Artei”. Care zice: „Domnule Pleşu, chiar dacă am fost ce-am fost, eu am meseria mea. Sunt jurist. În noile condiţii pot să sper să mai am un serviciu conform pregătirii mele?”. Ce-i răspunde Andrei Pleşu este de-a dreptul cinic: „Ce pot să vă asigur este însă că n-o să mai puteţi fi şef politic niciodată”. Ion Traian Ştefănescu, ultimul lider comunist de la Dolj, era din 1974 doctor în drept şi fusese lector la disciplina Dreptul Muncii (Facultatea de Drept din Bucureşti), în care s-a şi specializat, redactând cea mai complexă lucrare în materie. Când Andrei Pleşu implora secretarul general al PCR să fie reprimit în partidul comuniştilor, fiindcă greşise, cum mărturisea, a găsit înţelegere riscantă la un intelectual de real calibru, fiind reîncadrat. Când l-a avut în faţă pe acelaşi om, care îl ajutase, i-a dat doar sfaturi, satisfăcut de faptul că „Ion Traian Ştefănescu, spre onoarea lui”, s-a retras din politică. Evident, Andrei Pleşu nu-şi pune multe întrebări, unele cuvenite, deşi publică „Chestionarul lui Proust”, unde inserează „ce preţuieşte mai mult la prietenii săi”. Nedumerirea noastră este ce trebuie preţuit la Andrei Pleşu, deloc străin de… ofensiva şmecheriei şi ingratitudinii, pe care le impută tuturor.