Nodul de forţe externe prezent în zona României

0
190

viorel lucaciUltimele evoluţii de pe planul diplomaţiei internaţionale par să se deruleze cu o viteză ameţitoare, pentru a putea decanta în timp real provocările pe care România trebuie să le gestioneze cu prudenţă. Instalarea noii administraţii la Washington, dornică de un avans economic constat în competiţie cu UE şi alte mari zone economice de pe glob, atrage după sine replieri în procesul decizional al ţării noastre. Poziţionarea geostrategică a ţării noastre revine un subiect de importanţă deosebită pentru marile puteri, iar alocarea internă a 2% din PIB pentru Armată face să se aprindă un beculeţ, destul de promiţător, pe tabloul de comandă al politicii externe a SUA. Despre posibile consecinţe imediate ale noilor realităţi din relaţiile internaţionale asupra ţării noastre am încercat să schiţăm câteva idei cu ajutorul dr.ing. Viorel Lucaci, pentru care lectura riguroasă şi simţul critic sunt precumpănitoare în încercarea de a da un contur inteligibil mişcărilor din politica externă, mai puţin vizibile ochiului neavizat.

          Recent s-a vehiculat în presa externă, mai precis Deutsche Welle, că România trebuie să fie neliniştită după declaraţiile lui Merkel privind ruperea de SUA. Cât de solide sunt argumentele care ar putea susţine o asemenea abordare?

Viorel Lucaci: Articolul sună interesant, iar în ultimele zile am aprofundat puţin aspectul respectiv. Oare să fie atât de grav? Eu personal, nu cred că România ar trebui să fie atât de „neliniştită” legat de recenta depărtare/ruptură dintre Bruxelles şi Washington. Nici o ruptură nu este ireconciliabilă, aşa cum nici o legătură nu este eternă – aplicabil inclusiv în alianţele militare. Într-o posibilă situaţie de conflagraţie mondială vizibilă la orizont, harta alianţelor şi a blocurilor militare se poate modifica radical şi în 48 de ore. Nu trebuie să treacă ani sau decenii. S-a mai întâmplat aşa ceva în trecut.

Este clar că avem o problemă, că ne aflăm în faţa unui posibil moment de inflexiune a curgerii istoriei. Liderii ar putea fi puşi în curând în faţa unor decizii critice, survenite în contexte critice. Cred că am intercalat ideea aceasta în trei sau patru note anterioare. Dar noi românii ne-am descurcat relativ bine în câteva astfel de momente. Să nu fim prea pesimişti.

Cum stă Bucureştiul, acum, după atâţia ani de cooperare strânsă cu Washingtonul?

Privind ca pe o agendă secundară celei politice europene, Bucureştiul şi-a consolidat din fericire în ultimii ani relaţiile pe linie militară şi strategică cu SUA – cu „sacrificiile” aferente în zona investiţiilor în economia civilă. Recenta răsucire a Turciei în propriile-i jocuri şi trezirea „Neo-imperiului Otoman” cumulat cu ambiţiile Moscovei, au mutat atenţia asupra României. Cred că România actuală este privită mai atent de la Washington decât de la Bruxelles. S-a produs un fel de balansare a avantajelor cu dezavantajele contextuale ale entităţilor spre care ne-am îndreptat şi la care am aderat în perioada scursă de la Revoluţia din 1989 (NATO şi UE). A avut şi are loc în continuare o infuzie considerabilă de echipament militar şi de trupe americane către teritoriul României. În plus, se pare că americanii „se vor ocupa” încetul cu încetul inclusiv de sistemul de transport feroviar de la noi (cel de stat), cu valenţele cele mai puternice pe transportul de marfă. Un lucru benefic pentru noi de altfel. De aici a venit şi acea „amânare” a privatizării operatorului naţional de transport feroviar de marfă. Deja americanii intenţionează să construiască un terminal feroviar de mari dimensiuni în zona aeroportului Mihail Kogălniceanu şi să consolideze capacităţile acestui aeroport. Avem atât cât putem observa, semnele unei/unor posibile viitoare baze permanente de mari dimensiuni în zonă.

Legat de interesul american faţă de România, trebuie conştientizat un lucru. Acolo unde americanii au amplasat şi amplasează capabilităţi militare permanente cu relevanţă strategică şi unde construiesc infrastructuri aferente, ei îşi protejează cu stricteţe aceste obiective. Un atac asupra lor ar însemna un atac asupra SUA. În plus, angrenarea pe orizontală în domeniul economic şi social, investiţiile periferice şi consolidarea altor infrastructuri critice survenite în jurul unor astfel de puncte, devin impresionate. Toate aceste avantaje se vor face simţite şi la noi doar dacă ştim foarte bine ce vrem şi dacă vom face cât mai rapid anumiţi paşi. Din păcate, există tergiversări în acest sens – unele chiar foarte puternice – în primul rând ca efect al unei activităţi din ce în ce mai intense a acelei „coloane a V-a” instalate în România şi care a penetrat la toate nivelurile şi domeniile. Din literatură până în învăţământ, din politică până în activitatea de informaţii. În al doilea rând, suntem un popor destul de delăsător în unele privinţe. În fundalul acestor tergiversări, devine necesară o altă „limitare”. Trebuie limitată şi micşorată în viitor măsura în care avem lideri, demnitari şi finanţatori care se ascund de fapt după fustele unor secretare şi a unor dame de companie superpuse peste o societate deficitară la capitolul moralitate.

          Noi, ca ţară, într-un asemenea context incert, putem specula oportunităţile apărute?

Se pare că beneficiem de o serie de atuuri generate cumva indirect de contextul incert în care se găseşte ţara noastră. Atuurile respective se adaugă la ceva deja existent. Faptul că noi am fost singurii care începând cu declanşarea conflictului din Siria am avut şi am păstrat un canal diplomatic oficial cu Damascul, a constituit o „pâine foarte caldă şi bună” pe care Bucureştiul a gestionat-o eficient în relaţia cu SUA şi în consolidarea poziţiei sale în cadrul NATO – semn că atât în mediul de informaţii cât şi în cel diplomatic încă avem profesionişti adevăraţi. Cel care sau cei care au sfătuit decizionalii politici români să nu fie rupte relaţiile diplomatice oficiale cu Damascul (ruperea fiind un trend european), a ştiut foarte bine ce face. Poziţia noastră geografică şi contextul geopolitic nu ne pot oferii decât o singură opţiune eficientă în caz de ceva foarte grav şi fierbinte în estul Europei. Oferta disponibilă o constituie alinierea cu vectorul cel mai puternic, după estimări de scenarii cât mai bine elaborate, bazate pe informaţii impecabile. Altfel, orice contrapoziţie ne-ar putea sfâşia între ai noştri vecini… care nu prea ne vor binele. Nu ne putem rupe de geografie. Trebuie să înţelegem acest lucru.

          De ce ne confruntăm în prezent cu asemenea transformări de ambient?

Nu este dificil de înţeles. În special pe cazul Europei, explicaţiile devin simple dar greu de digerat prin prisma „political-lului correct”. Cele două mari curente mondiale de sorginte euroatlantică, respectiv (i) cedarea de suveranitate dinspre statele naţionale către structurile supranaţionale de integrare şi (ii) democratizarea unei părţi din lumea islamică, nu au produs efectele scontate. Dimpotrivă, au generat două contra-efecte deosebit de puternice care au acum tendinţa de a dezechilibra lumea şi de a şubrezii pacea. S-a deschis o cutie a pandorei.

Impulsul de cedare a suveranităţi a creat în unele state tocmai acea reorientare naţionalistă centripetă, de protejare a economiilor autohtone, a industriilor naţionale şi a capitalului intern. De aici până la doctrinele politice cu tentă de naţionalism extrem nu a fost cale lungă. Forţele naţionaliste centripete manifestate în ultima perioadă s-au transpus în forţe centrifuge la nivel comunitar, la nivel de proiect de integrare. Ne putem, însă, ridica întrebarea profundă: unde se află adevărul, cine are dreptate, naţionalistul sau internaţionalistul? Greu de răspuns. Campania de democratizare a ariei M.E.N.A. (Nordul Africii şi Orientul Mijlociu) demarată în anul 2011 voalat sub forma a ceea ce denumim „Primăvară arabă”, a cauzat o explozie a islamului radical, inclusiv ca vector de propagare a terorismului. Un terorism care a început să se reverse asupra spaţiului european.

Putem condensa totul simplu într-o singură frază şi anume: s-a dorit cedarea de suveranitate şi s-a obţinut un naţionalism excesiv, apoi s-a dorit o democratizare a islamului şi s-a obţinut un islam radical. Două eşecuri mari într-o strategie globală care nu a ţinut cont de latenţele sufleteşti ale anumitor popoare. Două acţiuni urmate de două reacţiuni. Iar efectele le simţim acum. Le simţim cu toţii. Astfel, Europa s-a trezit în faţa unor provocări care până nu de mult erau de neconceput. Provocările respective au generat o criză de identitate comunitară dificil de gestionat. Un cumul de „puncte de presiune” cum corect defineşte George Friedman problemele actuale şi viitoare ale Europei în recenta sa carte. Vin aici cu o altă idee, o sintagmă paralelă cu cea a punctelor de presiune. Aş spune mai degrabă că avem o serie de „noduri de forţe”. Zone – bine definite din punct de vedere geografic dar greu de localizat la nivel de mental colectiv – în care acţionează mai multe forte antagonice ca sens şi diferite ca direcţie. Ca în mecanică (dinamică mai exact) un echilibru al acestora obţinut prin compensare nu ar fi o problemă pe atât de gravă cum ar fi cea generată de iscarea unor dezechilibre majore în nodurile respective. Peste limita „sumei zero” sau „rezultantei nule” se produc mişcări. Statele pot sucomba. Cred că un astfel de nod se găseşte şi în România. Chiar şi România ca arie geografică ar putea fi identificată cu un asemenea nod de forţe. Care sunt aceste forţe, cât de puternice şi în ce direcţie se manifestă… am dezvoltat îndeajuns în notele mele anterioare încărcate pe profil ori publicate prin diverse canale media.

          Cât de expusă ca nivel de securitate este, acum, România?

Există un număr considerabil de voci – din categoria celor bine informate – care lasă de înţeles faptul că România s-ar confrunta la acest moment cu cel mai mare deficit de securitate externă considerat din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Altele susţin că nu este chiar aşa. Din punct de vedere al integrităţii naţionale, am fi mai ameninţaţi decât în toamna anului 1968, an în care era cât pe ce să fim invadaţi militar de către „partenerii” Pactului de la Varşovia pentru a fi „corectată” politica neconformă a Bucureştiului în cadrul blocului comunist. România urma să fie atacată cu divizii întregi (sovietice, polone, ungare şi bulgare) din toate direcţiile privind circumferinţa geografică, exceptând spaţiul pe atunci Iugoslav – invazie evitată „razant” datorită a trei puncte forte pe care regimul comunist de la Bucureşti le-a valorificat: (i) canalele de informaţii militare impecabile pe care le-am avut cu unele ţări nordice; (ii) intervenţiile diplomatice puternice asupra Moscovei ale Beijingului şi Washingtonului; (iii) relaţiile dintre Nicolae Ceauşescu şi liderul iugoslav Iosip Broz Tito. Puţine cărţi tratează în detaliu această latură a istoriei noastre antedecembriste.

Nu putem spune că nu ne-am descurcat bine în momentele de cotitură. Vreau să cred că ne vom descurca în astfel de momente şi în viitor. Momente despre care este tot mai sigur că vor apărea.

          În loc de concluzii: ce ar trebui să facem în continuare?

Toate considerentele înşiruite anterior ar trebui să facă obiectul unor meditaţii profunde pentru fiecare dintre noi. Nu doar pentru factorii decizionali. Vremurile fug pe lângă noi, în jurul nostru şi deasupra noastră. Noi ca generaţie, riscăm să cădem în afara lor. Utilizarea în masă şi permanentă – preponderent de către copii şi tineri – a tot ceea ce înseamnă dispozitive de tip „smart” a plasat în planul doi conceptul de cunoaştere în profunzime a unei teme anume. A surclasat fondul în avantajul formei. Poţi afla foarte multe date de suprafaţă despre orice dar nu poţi verifica eficient eligibilitatea şi nu-ţi poţi dezvolta propria gândire, propriu mod de a percepe lucrurile. Avem astfel un spaţiu media propice dezinformării şi manipulării maselor. Iese încet la lumină ideea conform căreia sistemele „smart” nu sunt chiar atât de smart.

A devenit deja clar faptul că între UE şi NATO au apărut incompatibilităţi de fond. Un fel de „interesele SUA versus interesele UE”. Trist şi de neconceput, până nu demult. Îmbucurător şi predictibil în acelaşi, timp din perspectiva blocului geopolitic opus Europei, al proiectului eurasiatic. O lacrimă pe obrazul Vestului va însemna întotdeauna un zâmbet pe buzele Estului.

Un context incert manifestat prin provocări strategice deloc uşoare şi fără precedent, constituie deopotrivă un câmp de propagare a unor oportunităţi de asemenea fără precedent şi ocazii de triere a adevăratelor valori în societate. Cel puţin teoretic. Nu putem valorifica astfel de oportunităţi ivite la orizont dacă nu vom cunoaşte foarte bine ceea ce vrem, ceea ce ne dorim de la viitor şi dacă nu ne vom recunoaşte greşelile pe care le-am făcut în perioada de după 1990. Coliva a trei imperii a fost mâncată cu mare grijă pentru a ne forma ca stat naţional. Un al patrulea s-ar putea prăbuşi în curând. Unul din care facem parte. Ține în mare parte de noi cum ne vom reaşeza, cât de importante vor fi schimbările şi în ce vremuri vor trăi urmaşii noştri.

Am fost „mari” la un moment dar, am devenit „mici” fiind împărţii între alţii şi mai mari, acei şi mai mari au căzut confruntându-se între ei, apoi am redevenit cumva „măricei” (mai bine zic mijlocii). Cred că am putea deveni iar mari în următorii ani sau în următorul deceniu dacă şi numai dacă ne vom face temele impecabil.

Revenind cu gândul la subiectul articolului în care se spune că „România trebuie să fie neliniştită”, trebuie să recunoaştem că noi suntem de fapt un popor destul de neliniştit prin natura sa. În special cu noi înşine. Dar, din punct de vedere strategic cele mai neliniştite ar fi puterile europene vestice, mai ales că România şi-a consolidat oarecum poziţia şi relevanţa în calculele de peste Atlantic. Ce ar fi rău în asta? Chiar nimic. La fel de neliniştit este Occidentul ca urmare a faptului că suntem ortodocşi într-o formă relativ profundă. Aproximativ 70 – 80% mergem mai mult sau mai puţin în lăcaşurile de cult strict pentru a comunica cu Dumnezeu, nu pentru a vizita simple realizări arhitecturale impresionante golite de metafizic. Dumnezeu, încă, se află adânc în sufletul românilor, cu bunele şi cu relele noastre ca popor. Iar ca instituţie, Biserica beneficiază de o putere şi o influenţă considerabile. Dar şi acea manipulare a maselor în numele religiei devine la fel de periculoasă ca şi lipsa completă a religiei.