Asemenea mamei lui Napoleon Bonaparte, Letizia, şi premierul Victor Ponta, marele perdant al celui mai important scrutin electoral, poate rosti neîncrezător: „Numai de ar ţine!”. De coaliţia parlamentară care susţine Guvernul este vorba şi îndeosebi de fibra morală a liderilor acesteia. Confruntându-se în partid cu nu puţine voci contestatare şi un deficit de comunicatori iscusiţi, Victor Ponta pare mai de grabă într-o echilibristică de funanbul căruia îi reverberează încă, pe coarda întinsă, ecourile unei imense dezamăgiri, dar şi prorocirile atâtora. Colcăie nemulţumirile interne şi planurile de rebeliune. Întrevederea de la sediul Guvernului cu ex-premierul britanic Tony Blair, aflat la Bucureşti, în prezent emisar al cvartetului (Rusia, SUA, UE, ONU) pentru Orientul Mijlociu, la puţine ore după un atac crud al preşedintelui Traian Băsescu la adresa sa, are într-un fel o simbolistică aparte, legată de posibilele sfaturi. Tony Blair, între altele, este şi un apropiat al secretarului de stat american John Kerry. Dar, în acelaşi timp, într-un moment dificil al guvernării laburiste, Tony Blair a lăsat la conducerea partidului şi ca premier (27 iunie 2007-11 mai 2010) pe ex-ministrul său de Finanţe, Gordon Brown, cel care anul acesta, la referendumul din Scoţia, se spune că ar fi inversat, prin mesaje inspirate, trendul votanţilor pro-independenţă. În repetate rânduri, Victor Ponta a mărturisit că Tony Blair este modelul său politic. Mulţi analişti observă astăzi că PSD nu mai este la stânga prin politicile asumate, încât eticheta, mai mult sau mai puţin credibilă, lasă loc de comentarii. Prins între un prelungit război de uzură cu Traian Băsescu şi unul cu frondiştii din propriul partid, la care se adaugă şi gherila opoziţiei, cum spuneam, Victor Ponta rezistă deocamdată, fără a mai şti cu exactitate dacă apropiaţii de ieri îl sprijină necondiţionat sau aşteaptă prilejul trădării. Capitalul său politic este departe de cel avut înainte de alegeri, ca să nu mai pomenim de momentul de vârf – 2012. Nu excludem ca Victor Ponta să cunoască acum cu exactitate toate resorturile înfrângerii sale neverosimile, fără a le putea dezvălui. Şi poate nu s-a învins chiar singur, lucrurile fiind mult mai complicate. A făcut şi greşeli, nu puţine la număr, unele greu scuzabile, care au impactul lor în planul imaginii şi credibilităţii. Ca, de pildă, deplasarea neinspirată în Dubai, prilej de nefaste comentarii, dar nici nu pot fi negate cu desăvârşire toate împlinirile, care au avut rostul lor din punct de vedere social, nu paternalist. La atâtea şi atâtea frisoane se mai adaugă acum şi cel al negocierilor cu FMI, care impune un deficit de 0,9% din PIB, faţă de 1,4% stabilit şi 2% dorit de Guvern. Exact o tensionare a discuţiilor cu delegaţia FMI mai lipsea. Pentru a fi credibil, Victor Ponta are nevoie înainte de toate de un efort suplimentar. Dar nimic nu mai este sigur. Fiindcă după o înfrângere precum cea de acum răs-pomenită, nimic nu mai este ca înainte, oricât şi-ar dori acest lucru. Şi ce paradox: în timp ce curentul anti-Ponta devine tot mai perceptibil, curentul pro noul PNL rămâne la fel de anemic. Iar Klaus Iohannis, încă neinstalat la Cotroceni, ne înştiinţează de intenţiile sale mai mult prin interviurile apărute în presa străină.
