Sf. Nicolae şi raiul copilăriei

0
353

Este 6 decembrie şi praznicul Sfântului Nicolae, primul sfânt din raiul copilăriei noastre. Spunem „primul” fiindcă înainte de a şti ce e cu noi pe lumea asta, în forfota veselă din jurul nostru, din care nu înţelegem mare lucru, cum vom recunoaşte mai târziu, auzim că astăzi vine Moş Nicolae cu daruri multe la copiii cuminţi şi la cei neascultători cu o nuieluşă. Şi dacă au fost, poate, ani în care n-am aşteptat mai mult decât o nuieluşă, iar în locul ei am găsit darul nesperat, asta s-a întâmplat numai din blândeţea şi bunătatea Moşului, pentru care i s-a dus vestea.

Fiindcă vorbeam despre copii şi copilărie, Tradiţia Bisericii ne spune că Sfântul Nicolae a fost un copil special, neobişnuit. S-a născut în Lichia, partea asiatică a Turciei de azi, într-o cetate numită Patara. După ce l-a adus pe lume, Nona, mama sa, nu a putut să mai aibă copii, pentru că nici nu se mai putea naşte altul la fel. Nicolae a fost o minune chiar de la naştere, când trebuind să fie îmbăiat a stat singur pe picioarele sale, nesprijinit de nimeni, timp de trei ore. Când era alăptat, el sugea numai de la sânul drept, lucru de care Nona tare se mai minuna. Dar şi mai mare i-a fost mirarea când a văzut că în zilele de miercuri şi vineri pruncul ei se apropia de sân doar o dată, iar asta se întâmpla numai seara, după săvârşirea rugăciunii. Acest obicei de a posti, deprins din scutece, Nicolae avea să-l păzească toata viaţa. Când a venit vremea să meargă la şcoală, a fost dat să înveţe Scriptura. Dobândind înţelepciune şi minte curată, ajunsese să petreacă de multe ori câte o zi şi o noapte în rugăciune. Crescuse de acum, intrase în rândul tinerilor, dar nu puteai vedea la el obiceiurile acestora, ci mai degrabă ale omului bătrân, pentru care toţi îl preţuiau. Nicolae avea un unchi episcop, care, văzând firea nepotului său, l-a sfătuit să slujească Domnului. Astfel a primit darul preoţiei şi vieţuind ca îngerii se arăta vrednic de cârmuirea Bisericii. După ce a fost ridicat la treapta de episcop al cetăţii Mira din Lichia, el şi-a spus: „Oh, Nicolae, pentru acest loc îţi trebuie alte obiceiuri, deci de acum să nu mai vieţuieşti pentru tine, ci pentru alţii.” Şi a fost un model pentru creştini „cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul.” Era blând şi smerit, purta haine simple, hrana era pustnicească şi o gusta o singură dată pe zi şi numai seara. Uşa casei lui era deschisă tuturor, asculta pe fiecare, era milostiv cu cei săraci, îi mângâia pe cei înlăcrimaţi. A fost făcător de minuni încă din timpul vieţii, iar după ce s-a mutat la Domnul, 6 decembrie 340, Sf. Nicolae a continuat să facă minuni pentru toţi cei care i-au cerut ajutorul. În 1087, moaştele lui au fost duse din Mira la Bari, în sudul Italiei, şi păstrate în mare cinste într-o biserică închinată sfântului. Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din inima Bucureştilor adăposteşte şi ea mâna dreaptă a “Moşului” care, cu aceeaşi bunătate, împarte şi astăzi daruri tuturor celor ce cu dragoste se apleacă şi şoptesc „Sărutăm dreapta, Sfinte Nicolae!”