Din nou, la răscruce?

0
180

Un sentiment de déja vu pare imposibil de evitat în legătură cu ceea ce se întâmplă în aceste zile în interiorul pesediştilor. De fapt, senzaţia că asistăm la aceeaşi scenetă disputată între pretinsa haiducie a unor politicieni conectaţi la virusul unei Puteri căreia i-au devenit prizonieri se regăseşte nu doar în actuala criză a partidului (încă) la guvernare, ci în mod cât se poate de egal în toate celelalte formaţiuni. Explicaţia – printre multe altele – trebuie căutată în adoptarea unui (anti)model, cel de conclav, ca mod de administrare a jocului politic. În consecinţă, accesul la funcţie în partid n-are nicio legătură cu o democraţie autentică: ce-i drept, candidează cine vrea, dar şansa de reuşită e dictată mai totdeauna în culise, într-un mecanism ale cărui resorturi dispar în pâcla unor justificări retorice: e un militant vechi, serios, activ, iscusit şi bla-bla-bla.

Adevărul e că e greu de crezut într-un real exerciţiu democratic câtă vreme alegerea e lăsată în seama unui Congres, mobilat cu delegaţi dinainte preveniţi, dacă nu chiar montaţi, fiindcă ei ştiu dinainte pe cine trebuie să voteze, nu doar un şef, Şeful, ci şi pe cei predesemnaţi să-i fie echipă.

Inutil să mai indic aici delicata situaţie în care se află PSD-ul care, nemaifiind al lui Ponta, poate chiar mai puţin decât al lui Ion Iliescu (iată o problemă a cărei miză teribilă social-democraţii par a n-o înregistra nici acum, la mai bine de un sfert de veac!), va fi obligat să-l voteze pe Liviu Dragnea. Şi, fireşte, echipa lui: las de o parte formulările de acest gen care denunţă o altă carenţă de substanţă a politicii de partid de la noi: ne amintim că şi preşedintele Johannis a spus şi a reiterat că îşi doreşte un… guvern al lui!

Nu mi-am propus să reiau discuţia pătimaşă despre inadecvarea lui Dragnea la cârma PSD din motivele juridice arhicunoscute. Şi nu fiindcă n-ar conta, ci pentru că, în nişte limite de strictă legitimitate, egal juridică, argumentul nu se susţine decât, aşa cum ar fi firesc, la nivelul unei decizii personale. O decizie însă cu totul absentă la nivelul unei minime responsabilităţi care să abroge proasta credinţă a providenţialităţii unor persoane.

Şi iată că, tocmai datorită acestor opţiuni organizatorice viciate de ambiguităţi, Liviu Dragnea a rămas candidatul unic, compromiţându-se, astfel, chiar şi minima fărâmă a şanselor democraţiei noastre încă fragile, aceea a alternanţei: mai simplu spus, cu ori fără eventuale trucuri, cel ce-şi dă votul să aibă măcar formal şansa de alege între X şi Y.

Social-democraţii, ai lui Dragnea, ai lui Iliescu, ori ai cui mai cred ei că sunt, ar fi putut – dacă nu la bază, atunci măcar la vârf – să preia câte ceva de la colegii lor de parcurs din Occident. În acest sens, experienţa italiană din ultimele decenii mi se pare mai mult decât ofertantă. Ea a atins apogeul în decembrie 2013, atunci când, la capătul a trei luni de competiţie (candidaturi şi programe, susţinute cu semnături de lideri consacraţi, aprobate de un Congres şi, abia după aceea, puse la vot, nu numai în rândul propriilor membri, ci, prin scrutin cu urne deschise oricărui cetăţean cu drept de vot, dezbateri faţă în faţă etc.), tânărul primar al Florenţei atunci, Matteo Renzi, şi-a surclasat cei doi adversari, Gianni Cuperlo şi Giuseppe Civati, şi ei chiar mai tineri decât el.

Scrutinul acela a intrat chiar în istorie, fiindcă s-au înregistrat cca trei milioane de votanţi, Renzi obţinând un scor confortabil cu 67,6 la sută.

Se înţelege că, după o asemenea probă, un congres nu-şi mai avea rostul decât spre a valida, ulterior, un program politic şi o nouă conducere colectivă, ceea ce s-a şi întâmplat. Şi, cel puţin în acel moment, nu-i lipsit de relevanţă faptul că unul dintre competitori s-a alăturat noii direcţiuni a formaţiunii.

Nu ştiu ce-o fi în capul liderilor pesedişti, acuzând din plin lovituri de imagine poate mai grave decât toate celelalte încasate în tot parcursul lor de până acum. E greu de identificat, din afară, o explicaţie cât de cât logică a deciziei lui Liviu Dragnea – ca şi a celorlalţi lideri naţionali – de a se avânta la frâiele slăbite ale unui partid retrezit în faţa unui examen ale cărei consecinţe, pe termen mediu şi lung, nu trebuie puse în termenii unei supravieţuiri. Structura sa „de masă” îl salvează încă de orice pericol dizolvant. Nu însă şi de pierderea unei (alte, printre altele câteva) şanse de a se reseta drept o formaţiune gata de se confrunta, deschis şi responsabil, şi cu el însuşi. Şi nu doar cu adversari pe care, prin propriile slăbiciuni, a reuşit contraperformanţa de a le readuce mereu în joc.