Există săraci fericiţi? – iată o întrebare iscoditoare, în intimitatea castă, nepoluată, a fiecăruia dintre noi, şi deopotrivă cu un iz provocator făcut posibil tocmai de sensul paradoxal pe care-l presupune. Paradoxal, prin cutuma difuză în mentalul nostru oarecum canonizat, întrucât fericirea nu prea e asociată sărăciei: dimpotrivă, este percepută ca sursă a nefericirii, ipostaziată, după caz, în neşansă, nenoroc, ca să nu mai vorbesc de blestem, intrat adânc şi temeinic în tradiţia orală, culturală ori strict etologică.
Copil, în anii imediat postbelici, n-am trăit, atât cât îmi amintesc, tristeţile acute ale sărăciei, cu toate că, într-o familie de ţărani, cu doar câteva pogoane de pământ, cu o casă, a bunicilor paterni în care m-am născut, mai degrabă modestă, cu pământ pe jos şi cu două odăi şi o prispă zgârcite în spaţiu, sentimentul lipsurilor s-a făcut simţit.
Semnul ameliorărilor ce-au venit cu timpul n-au schimbat prea mult convingerea unei apartenenţe de registru modest. Sărăcia, cu marja ei de povară, am cunoscut-o totuşi, mai întâi printre câţiva vecini şi, apoi, printre alte familii consătene ale căror probleme mă intrigau şi cărora mi-a fost mereu aproape imposibil să le găsesc explicaţii deplin satisfăcătoare.
Fireşte, era şi nelipsita lene a unora dintre ei, însoţită şi întărită şi de un gratuit abandon în mâinile sorţii, cum se spunea şi se mai spune. Dar parcă nu mă satisfăcea; câţiva, nelipsiţi de hărniciei, trudeau, mai mereu pe la alţii, ofertându-şi sudoarea pentru puţin, uneori doar pentru legendarul ciur de mălai ori de făină şi pentru o pungă de cartofi ori de fasole.
Straniu îmi pare însă acum că prin cenuşa memoriei nu regăsesc imaginile acelea ale tristeţii şi ale vreunei unde tragice atât de complementare, prin consens, sărăciei. Şi lipsurilor materiale. Din contră, mă urmăreşte, nespus de clară şi de incitantă, imaginea unor fiinţe mai curând fericite şi, ciudat, peste nivelul celor puţini consideraţi, atunci, bogaţi. Pe aceştia din urmă, vârstnici şi capi de familie, dar şi fii adulţi şi nepoţii de vârsta mea, companioni de joacă şi nu numai, memoria mi-i restituie mai curând sub spectrul unei indispoziţii, a cărei unică explicaţie trebuie să fi fost acea nefericită goană după mai mult, niciodată îndeajuns pentru o undă de fericire.
Uimirea mea a sporit, bag seamă, cu trecerea vremii gândind că o astfel de diagnoză, bazată pe nişte percepţii demult trecute, e de o actualitate instigatoare. Şi nu se reduce la indivizi, ci la categorii, ci la nivel de state şi chiar de continente. Contemplând, ca un simplu dar edificator caz, peisajul nostru post-decembrist, cu acest capitalism atipic autohton, ce şi-a mai pierdut din „originalitatea” pe care i-o decreta un Tătuc comunist reformat, senzaţia aceea de stranietate din copilărie nu se estompează deloc. Dimpotrivă, capătă o dimensiune clinică. Cum altfel am putea defini încrâncenările, deseori sordide, tragice uneori (a se vedea sinuciderea unui mare om de afaceri sibian de zilele trecute), ale unor concitadini, autohtoni şi de aiurea, pentru care fericirea capătă conotaţii atât de străine – şi ciudate în supralicitarea unor lucruri de o nătângă gratuitate – de miezul semantic al termenului?
Nu, fericirea n-are nicio legătură cu goana după profit, cu cărăuşia după bogăţia măsurabilă într-un lux orbitor şi fatalmente insidios, cu afacerile necurate şi şmecheria împinsă spre ticăloşie, în care conceptul de valoare e redus până la anularea sa definitivă.
Da, e adevărat cum spunea bătrânul Socrate, fericirea e mereu supusă invidiei, numai sărăcia nu e invidiată de nimeni”, însă de ce-am uita că tocmai el, mucalitul înţelept atenian, dispreţuia bogăţia cu o rigoare şi cu o dezinvoltură rareori repetată în istoria de peste două milenii a omului. Da, e adevărat aşa cum ne invita alt memorabil înţelept, mai aproape de noi, atipicul indian Mahatma Gandhi, că în viaţă banul nu e lucrul cel mai important, dar că lipsa lui ne împiedică să ne ocupăm de lucruri mai importante, dar cine, dintre „oligarhii” (orribile dictu!) de azi, de la noi şi de aiurea, mai e interesat cât de puţin de vreuna dintre lucrurile „mai importante”, pentru el şi pentru semeni?
Şi, în acest particular context, adagiul din titlul unui mai vechi şi neuitat film sârbesc îmi tulbură restul de memorie din copilăria de-acum atât de îndepărtată: există, cine poate nega, şi ţigani fericiţi. Există, cine n-a întâlnit, pe chipul vreunui sărman pensionar sortit unei garsoniere de bloc, acel licăr al fericirii restituită adevărului ei străvechi. Şi probabil etern.
