Nu are bani să îşi renoveze atelierele (şi aşa prea puţine la număr!), în care artiştii lucrează îndeosebi pe timpul verii, căci iarna le îngheaţă pensula în mână. Nu are nici prea mari posibilităţi financiare să întreţină cele două galerii de artă din centrul Craiovei, motiv pentru care, pentru una dintre ele, a încercat, în ultimii ani, câteva asocieri, însă nici una profitabilă. Nu îşi permite nici să amenajeze spaţiile pe care le-a căpătat la Leamna, în comuna Bucovăţ, unde s-ar putea crea un centru artistic la dispoziţia membrilor săi şi a unor invitaţi din ţară ori străinătate. Despre organizarea, ca pe vremuri, a unor tabere de creaţie sau despre susţinerea artiştilor cu probleme financiare… nici nu mai poate fi vorba! În aceste condiţii, filiala craioveană a Uniunii Artiştilor Plastici din România desăvârşeşte – am putea spune – „arta” de a supravieţui! „Destul de greu ne descurcăm…”, recunoaşte şi preşedintele Marcel Voinea, „aproape mulţumit”, în situaţia dată, de modul în care a „gospodărit” instituţia din 2010, de când ocupă această funcţie, şi până în prezent.
„La ce bun UAP?” (se) întreba, prin 2001, autoarea unui articol publicat în „Observatorul cultural”. Iar întrebarea pare că a rămas valabilă şi astăzi, ca şi justificarea ridicării ei: «După revoluţie, într-o bulibăşeală generalizată, UAP a reuşit să-şi micşoreze patrimoniul simţitor, pierzând ateliere, galerii, case de creaţie şi bani în cantităţi deloc neglijabile. Artişti mai mult sau mai puţin artişti au condus Uniunea alături de funcţionari mai mult sau mai puţin profesionişti, cu toţii copleşiţi de o vrajbă continuă, au transformat UAP într-o gaură neagră, entitate fizică frecvent întâlnită în economia de tranzit a României (…)». Cu toate acestea, Marcel Voinea susţine necesitatea existenţei UAPR, pentru că, din punct de vedere artistic, „e treabă de profesionişti”. Şi, chiar dacă perioada ultimilor ani nu a fost deloc fastă „la centru” – instituţia rămânând fără sediu, după ce a fost evacuată din Casa Slătineanu în care funcţiona în Bucureşti, şi confruntându-se cu serioase probleme financiare –, preşedintele filialei craiovene nu crede că, în viitorul apropiat, este posibilă dispariţia Uniunii.
Filiala din Craiova are, în momentul de faţă, aproximativ 50 de membri, iar cotizaţiile acestora rămân o sursă de venit pentru instituţie, alături de magazinul existent în incinta Galeriei „ARTA 1”. Proiecte ar fi câteva, mai spune sculptorul Marcel Voinea, dar nu sunt bani! Totuşi, Galeria „ARTA 2”, situată lângă fosta Casă de Modă (pe strada „Ştirbei Vodă” nr. 7), va fi redată în această primăvară circuitului artistic, aici urmând să se deschidă şi biblioteca filialei. De asemenea, în spaţiul de pe Calea Unirii nr. 12 vor fi vernisate, până la sfârşitul anului, două saloane de artă şi peste 15 expoziţii personale, între care şi cele aparţinând cunoscuţilor graficieni Horaţiu Mălăele şi Constantin Ciosu.
Interviu cu artistul MARCEL VOINEA, preşedintele Filialei Craiova a Uniunii Artiştilor Plastici din România
– Sunteţi preşedinte al Filialei Craiova a Uniunii Artiştilor Plastici din România din toamna anului 2010. „Nu e o funcţie plătită sau care să îţi dea cine ştie ce putere. E o funcţie de gospodar, practic”, declaraţi atunci. Cât de bine consideraţi că aţi „gospodărit”, în acest timp, filiala craioveană?
– În condiţiile care au fost de-atunci şi până acum, eu cred că m-am descurcat destul de bine. Instituţia în sine nu este finanţată ca să poată să se descurce aşa cum trebuie. Dar, cu sponsorizări, cu contribuţia artiştilor s-au făcut lucruri interesante şi lucruri bune. Sunt… aproape mulţumit!
– Până când aveţi mandat de preşedinte?
– Mandatul este de 4 ani, după care se fac alegeri, dacă este cazul. Adică se fac la cererea artiştilor plastici. Dacă nu, urmează un nou mandat, de încă 4 ani.
– Câţi membri are în prezent filiala craioveană? Şi, de fapt, care sunt avantajele de a fi membru al UAPR?
– Suntem în jur de 50. Din punctul de vedere al vârstei, există, cumva, un echilibru: tinerii, cei de vârstă medie şi cei mai bătrâni sunt în proporţii cam egale. Avantajele membrilor sunt că expun în galeriile Uniunii Artiştilor Plastici, au legături cu străinătatea – cu artişti plastici şi cu galerii de-acolo. În plus, toate evenimentele care îi vizează, îndeosebi expoziţiile, sunt organizate sub egida Uniunii, ceea ce înseamnă că… e treabă de profesionişti! Deci, un avantaj e că suntem între profesionişti.
„Nu există fonduri din partea Uniunii sau alocate de stat, de Ministerul Culturii”
– Cum se descurcă filiala din punct de vedere financiar? De unde provin fondurile sale?
– Ne descurcăm cum putem, în limita legilor care ne guvernează. Avem câteva „portiţe” ca să putem să ne autofinanţăm. În primul rând, avem magazinul Fondului Plastic, care vinde materiale pentru pictură – nu numai pentru artişti, ci şi pentru publicul larg. Apoi avem Galeria „ARTA” în centrul oraşului, unde se vând lucrări de artă. Şi mai avem colaborări cu diverse persoane, cărora le punem spaţiul la dispoziţie, şi aşa mai scoatem nişte bani. Şi mai sunt cotizaţiile membrilor. Nu există fonduri din partea Uniunii sau a Ministerului Culturii. Fondurile ar mai putea proveni din chirii, atunci când ai spaţiile tale. Noi nu le avem, spaţiile sunt ale municipiului. Dar, la Bucureşti, de exemplu, spaţiile se pot închiria unor magazine sau galerii de artă. Deci, n-avem fonduri alocate din partea statului. Destul de greu ne descurcăm…
– Ca filială, cu ce vă sprijină, totuşi, UAPR?
– Cu legile! Ne creează cadrul în care să funcţionăm şi să ne desfăşurăm activitatea. Şi cu informaţia. Centrul fiind la Bucureşti, acolo vine prima informaţie legată de tot ce există în străinătate, apoi ne este transmisă şi nouă. E ceva, totuşi.
– Sunt destui artişti cu probleme financiare. V-aţi gândit vreodată să găsiţi nişte metode pentru a-i ajuta?
– Ne cam ajutăm reciproc… Nu prea sunt posibilităţi să-i ajuţi pe artişti, ca filială. Doar cu expoziţiile… noi le creăm cadrul respectiv. Dar, atunci când un artist plastic iese la pensie, jumătate din ce înseamnă cuantumul acesteia i-l plăteşte Uniunea. Adică, dacă are o pensie de 10 milioane de lei, Uniunea îi mai dă încă 5. Sunt şi artişti craioveni în această situaţie, cred că vreo zece la ora actuală. Adică toţi cei pensionaţi. În plus, mai există o pensie de merit, acordată tot de Uniune, în funcţie de mai multe criterii. La noi, în posesia ei intră artistul Victor Pârlac, care a fost şi preşedinte al filialei craiovene. Acum e bolnav, iar această pensie este binevenită pentru el. Nu ştiu exact la cât se ridică, cred că vreo 25 de milioane de lei… Pare mult, dar la boala dânsului şi la câtă îngrijire are nevoie nu cred că este suficient. O a doua pensie de acest fel o are domnul Eustaţiu Gregorian.
„Pentru noi, UAPR este o asociaţie foarte bună, pentru că avem un statut, avem nişte legi”
– Faceţi parte dintre cei care susţin ideea necesităţii existenţei UAPR? Sunt voci care o consideră un sistem de tip comunist, ce trebuie desfiinţat…
– Prin simplul fapt că se numeşte Uniune nu înseamnă că este de tip comunist. Mai sunt uniuni şi în politică! N-a fost niciodată de tip comunist, Uniunea a fost stat în stat de când s-a înfiinţat, în anii ’50. A avut regulamente proprii, a avut finanţare proprie. Numai că statul comunist, la un moment dat, ca să fie în rândul statelor vecine, finanţa oarecum arta plastică. Se făceau monumente pe vremea aia, se făceau achiziţii de la artişti în fiecare an – erau cumpărate tablouri şi plasate, apoi, prin diverse instituţii. Deci, erau alocate fonduri pentru astea. Şi era un bonus pentru artişti, un stimulent ca să poată să-şi continue munca. Acum nu mai există asta, iar artistul plastic se cam autofinanţează. Adică găseşte diverse metode de a-şi vinde lucrările, din galerii, din expoziţii sau chiar din atelier, prin case de licitaţii… Pentru noi, UAPR este o asociaţie foarte bună, pentru că avem un statut, avem nişte legi… În momentul în care ieşi de sub tutela unei legi, deja eşti pierdut, te poţi considera chiar amator sau un negustor la colţ de stradă. Aşa, aparţinem unei Uniuni care este recunoscută de stat.
– Având în vedere situaţia dificilă prin care trece – în urmă cu ceva timp a fost evacuată din sediu –, şi alte probleme financiare pe care le întâmpină, credeţi că este posibilă, în viitorul apropiat, dispariţia Uniunii?
– Nu, niciodată nu va dispărea Uniunea, n-are cum! Au fost nişte mici conflicte între Uniune şi cei care au deţinut unele spaţii în Bucureşti, pentru că la ora actuală este foarte mare bătălie pe spaţii. Acolo, în capitală, sunt şi spaţii proprii ale Uniunii, şi închiriate. Acestea din urmă au fost cu probleme. Aşa cum suntem şi noi, la Craiova, în spaţiile municipalităţii… Deşi construcţia care adăposteşte atelierele de-aici a fost începută cu banii Uniunii! Dar, când era aproape gata, nu s-a mai permis, prin legi, ca lucrarea să fie autofinanţată şi a continuat ridicarea clădirii din banii statului. Deci, ar fi cam jumătate proprietatea noastră şi jumătate proprietatea statului. Şi acum se fac nişte demersuri la Bucureşti ca, prin chirii şi întreţinerea construcţiei, să revină totuşi ca proprietate a noastră. Încă nu s-au pus bine la punct legile ca să putem să facem o treabă permanentă, dar sper că pe viitor se vor aşeza lucrurile.
În ateliere au rămas aceleaşi condiţii: „Fiecare se încălzeşte cum poate – cu reşouri, cu calorifere electrice…”
– Care mai este, în prezent, situaţia atelierelor filialei?
– Atelierele au fost şi au rămas aceleaşi, la fosta Casă de Modă, pe strada „Ştirbei Vodă” nr. 7. Sunt nouă-zece ateliere acolo, de pictură şi unul de sculptură. Mai avem unul unde lucrează Valentin Boboc, dar atelierul are alt statut decât celelalte. Pentru acesta se plăteşte chirie, la cele de la fosta Casă de Modă nu plătim, în urma unui acord cu Primăria. Atelierele sunt funcţionale, se lucrează acolo, dar sunt puţine pentru numărul nostru de artişti. Ei sunt 50 şi ateliere sunt nouă-zece.
– În ce condiţii se lucrează însă? Pentru că în anii trecuţi nu exista încălzire…
– Au rămas aceleaşi condiţii. Pentru că sub clădire a existat centrală, care a fost dezafectată între timp, iar de-atunci fiecare se încălzeşte cum poate – cu reşouri, cu calorifere electrice…
– Ce s-a întâmplat cu atelierele care erau în Parcul „Nicolae Romanescu”?
– Acum, acolo este o casă de protocol a municipiului Craiova. A fost renovată, după care n-am mai avut acces. Ni s-au dat în schimb nişte spaţii la Leamna, la fostul Spital de Psihiatrie, dar nu sunt funcţionale încă, deoarece nu avem curent electric şi apă. Există canalizare, dar n-am apucat noi să facem un contract, iar în privinţa curentului am definitivat actele, dar încă nu i-am dat drumul. Toate acestea făcându-se pe cheltuiala noastră, bineînţeles… Acea casă de la Leamna este concesionată pe 25 de ani şi ne este dată cu titlu de gratuitate, însă trebuie să găsim fonduri ca să putem să o punem la punct. Şi ca să renovăm şi încălzim atelierele de aici, din Craiova, tot pe cheltuiala noastră ar trebui să o facem.
– Aţi cerut până acum sprijin Primăriei?
– De multe ori răspunsul Primăriei este „nu sunt fonduri”. Şi îi cred…
«Refacem vechiul centru artistic de la „ARTA 2”, clădirii îi trebuie doar mici cosmetizări»
– Ce costuri implică întreţinerea Galeriei „ARTA 1”?
– N-am făcut un calcul, dar destul de mult, mai ales pe timp de iarnă. Punctul termic a fost chiar în această clădire, la subsol, acum am înţeles că a fost dezafectată centrala şi a rămas doar un nod de reţea de termoficare. Dar ne costă destul de mult… Suntem singurii care plătim pauşal, n-avem repartitoare. În galerie n-avem decât un rând de calorifere. Însă, sala fiind permanent încălzită, atmosfera este destul de plăcută, n-a fost niciodată frig.
– Ce intenţii aveţi cu spaţiul Galeriei „ARTA 2”, de atâţia ani nefolosit?
– Am avut colaborări cu diverşi indivizi. Era o asociaţiune prin participaţiune, un contract care nu presupunea cine ştie ce responsabilităţi. Însă de fiecare dată înţelegerea a picat deoarece partea cealaltă a rămas nefinanţată. Şi nu putem să colaborăm fără bani, deoarece şi acolo este un consum destul de mare şi la căldură, şi la lumină, spaţiul trebuie întreţinut… Acum o să reintrăm în normalitate: vom face din nou ce a fost înainte, adică sală de expoziţii. O să fie acolo şi câteva birouri ale noastre şi biblioteca filialei. Avem destule cărţi de artă interesante şi reviste, am mai achiziţionat între timp şi altele. Aşadar, refacem vechiul centru artistic de la Sala „ARTA 2”. Clădirea este destul de bine întreţinută, îi trebuie doar mici cosmetizări. Eu sper că în primăvara asta va fi gata. Cam prin martie…
Taberele de creaţie, o amintire pentru artiştii care nu scot bani din propriul buzunar sau nu găsesc sponsori
– Care sunt marile expoziţii ale anului pe care le veţi organiza?
– O să avem două saloane: Salonul de Artă al Filialei Craiova, care va avea loc în perioada 1-15 martie, şi, în iulie, între 1 şi 15, Salonul Municipal, dedicat Zilelor Craiovei, care am înţeles că nu vor mai fi organizate toamna, ci vara. Vom avea câţiva invitaţi din afară: un foarte cunoscut artist, care realizează pictură monumentală bisericească, Grigore Popescu, de la filiala din Bucureşti, apoi Ion Mitroi, tot din capitală. Va veni aici cu o expoziţie şi Dan Dimulescu, din Olt. Şi îi avem ca invitaţi pe doi foarte cunoscuţi artişti, Horaţiu Mălăele şi Constantin Ciosu. Lista cu cei care deschid expoziţii la Galeria „ARTA” se face cu un an înainte, iar pentru 2013 nu mai există spaţiu disponibil. Iar anul acesta întocmim lista pentru anul viitor…
– În privinţa activităţii artistice, aveţi colaborări şi cu alte filiale din ţară?
– Da, avem, sigur că da. Avem cu filiala din Vâlcea, cu cea de la Târgu Jiu, cu cea din Sibiu. Anul acesta vom avea schimburi de expoziţii cu Sibiul şi Braşovul.
– Odată se organizau şi tabere de creaţie. Mai există acum?
– Se mai organizează şi acum, dar majoritatea nu mai sunt finanţate de municipiul care le găzduieşte. De obicei, se creează o echipă de patru-cinci membri de Uniune, care îşi strânge un fond şi îşi închiriază un spaţiu unde se desfăşoară tabăra respectivă. Sau mai există persoane particulare care susţin financiar o astfel de tabără, mai au câte o cabană sau un centru turistic pe care le pun la dispoziţia artiştilor plastici pentru o săptămână, două, aceştia donând în schimb câteva lucrări.
„Ar fi fost frumos să facem un puternic centru artistic la Leamna, de care ar fi profitat şi Craiova”
– A fost ceva ce v-aţi dorit, ca preşedinte al filialei, să puneţi în practică şi, din varii motive, n-aţi reuşit până acum?
– Cred că au fost multe proiecte de genul acesta. În primul rând, voiam să fac un centru destul de puternic la Leamna, pentru că spaţiul este generos, avem şi curte, pădurea este aproape, prin spate trece un pârâiaş, atmosfera de lucru este destul de bună. Şi ar fi fost frumos să facem un centru artistic acolo, de care ar fi profitat şi Craiova. Dacă organizăm, de exemplu, o tabără internaţională de sculptură – cum mai sunt la Plopeni şi Târgu Jiu, „Brâncuşiana” –, municipiul ar beneficia de toate lucrările care se realizează şi ar putea decora foarte frumos toate spaţiile verzi pe care le avem. Alte oraşe beneficiază de lucrări foarte interesante realizate în astfel de tabere, iar spaţiile verzi sunt înnobilate cu lucrări ale artiştilor plastici participanţi. Şi noi avem destule spaţii verzi, sensuri giratorii… Costurile nu sunt foarte mari: pentru o lună, trebuie finanţate masa şi cazarea şi ar trebui acordat un bonus de participare, care cred că n-ar depăşi 400 de euro pentru fiecare artist. În schimb, lucrările ar rămâne în proprietatea municipiului, care le poate plasa oriunde doreşte. Un alt proiect nereuşit a fost refacerea instalaţiilor de încălzire de la ateliere, însă costul este enorm şi trebuie să ne găsim sponsori.
„E adevărat că artiştii sunt mai orgolioşi, dar eu le-am zis colegilor să păstrăm orgoliul pe simeze…”
– Sunteţi artist şi trebuie să lucraţi cu artişti, o breaslă în care nu de puţine ori orgoliile se ciocnesc. Cum aţi reuşit să vă descurcaţi, din acest punct de vedere?
– Când am venit în Craiova, am fost un tânăr primit cu dragoste în rândul artiştilor plastici. Am venit în ’77 şi am găsit aici vechea gardă, formată din Eustaţiu Gregorian Victor Pârlac şi alţii, care m-au adoptat şi nu m-au mai lăsat să plec. După mine a urmat altă generaţie, cei care erau încă în facultate – Sorin Novac, Mircea Novac, Rusu Grigorian – şi am format o generaţie care am construit altă generaţie, fiind profesori la Şcoala Populară de Artă şi la Liceul de Artă. Cei care au acum în jur de 40 de ani sunt foşti elevi ai noştri. Iar elevii lor, la rândul lor, sunt studenţi sau proaspăt absolvenţi, care expun pe simezele noastre. Cunoscând toate generaţiile şi fiind şi profesor, lumea nu numai că m-a respectat, dar unii m-au şi iubit şi m-au urmat ca exemplu. Eu niciodată n-am avut conflicte nici cu cei mari, nici cu cei mici. Am rezolvat treburile prin alte metode decât să ne certăm, să avem disensiuni. E adevărat că artiştii sunt mai orgolioşi, dar eu le-am zis colegilor să păstrăm orgoliul pe simeze…
„La noi, valorile au rămas la un nivel… E, cred, nivelul de cumpărare al cetăţeanului român…”
– Cum sunt cotaţi artiştii craioveni pe piaţa naţională şi internaţională?
– Unii dintre ei sunt cotaţi destul de bine pentru faptul că au legături cu multe galerii din străinătate. Deci, au fost cotaţi la valorile de-acolo. La noi în ţară, valorile sunt aşa cum sunt şi au rămas de foarte multă vreme la un nivel anume… E, cred, nivelul de cumpărare al cetăţeanului român.
– Consideraţi că ştiu să se promoveze suficient de bine?
– Sigur că da. Fiecare se promovează în felul lui şi sunt diverse instituţii care promovează arta plastică şi pe artişti. Sunt şi case de licitaţii. Însă asta e valoarea, mai mult nu se poate! Asta e puterea de cumpărare!
– Cum găsiţi viaţa artistică a Craiovei? Una efervescentă sau, din contră?
– Nu pot să zic că este efervescentă, pentru că şi arta plastică se face cu bani. De exemplu, eu sufăr de foarte mult timp… Am studiat şi absolvit Sculptura monumentală, eram obişnuit să fac statui mari, lucruri serioase, şi, din cauza lipsei de materiale şi, bineînţeles, a banilor, sunt obligat să fac lucrări mai mici, care mă reprezintă şi nu mă reprezintă… Am aplicat şi metoda pe care o aplică de multe ori sculptorul când n-are materiale – se apucă de pictură sau de grafică –, aşa că fac şi una, şi alta. Într-un fel, trebuie să mă desfăşor, ideile mele trebuie să fie cumva materializate… Într-un cuvânt, viaţa artistică a Craiovei e şi ea marcată de neajunsuri…
– Ca artist, care vă sunt planurile pentru anul acesta?
– Am avut, din toamna anului trecut şi până acum, câteva expoziţii personale care au fost programate şi s-au desfăşurat. Ultima a fost în urmă cu puţin timp, la Galeria „Artis” a Muzeului de Artă din Slatina. Va mai fi o expoziţie în Braşov, cu un grup de artişti plastici, prin martie. La început de octombrie, o alta, la Galeria craioveană „ARTA 1”. În continuare…. mă ţin de program!
