Nu mai trece… căprioara!

0
437

Şi-a pierdut, din păcate, orice relevanţă semnul de circulaţie „atenţie, trece căprioara”, menit să avertizeze, pe cei aflaţi în traficul rutier de iminenta posibilitate a întâlnirii acestei specii sălbatice, mai ales la traversarea pădurilor, mai mult sau mai puţin întinse ale Doljului. Din evaluările generoase ale AJVPS Dolj, efectivul de căprioare, pe toate fondurile de vânătoare, s-ar duce undeva la 1800-2000 de exemplare, dar paradoxal duşmanul acestei gingaşe specii de vânat, sursa multor poveşti, pe lângă dăunătorii naturali, şacalii în special, rămân braconierii îndârjiţi, care au participat şi participă la decimarea a ceea ce a mai rămas. În urmă cu vreo 2-3 ani, Mihai Anghel, patronul Cerealcom, dezamăgit de faptul că nu mai zăreşte nici măcar un exemplar pe întinderea de teren lucrată, a făcut demersurile de rigoare pentru a i se permite să importe din Ungaria, îmi povestea, efective din această specie, să le crească, o vreme, într-un ţarc amenajat în Valea Rea, în câmp deschis, şi să le elibereze în acord cu autoritatea competentă din cadrul Direcţiei de Silvicultură Dolj, la o dată convenită. Proiectul său generos a fost însă respins din varii motive, realmente neîntemeiate din orice punct de vedere, inclusiv al logicii formale. Din păcate o bogăţie a Doljului –altă dată-, fondul cinegetic rămâne deficitar, nu doar la specia invocată, ci şi la iepuri, ca să nu mai vorbim de mistreţi, doborâţi de pesta porcină, de care s-a vorbit în anii din urmă. Deşi pedepsele pentru actele de braconaj săvârşite cu ogari s-au înăsprit, acestea n-au putut fi eradicate. Şi asta se observă cu ochiul liber. Cu o longevitate scăzută (12-15 ani) căprioara nu mai poate fi zărită decât în Grădina Zoologică a Parcului „Nicolae Romanescu” din Craiova şi foarte rar în câmp deschis sau la liziera unor pâlcuri de păduri doljene de care avem cunoştinţă. Cei mici, învredniciţi cu lectura, mai pot afla câte ceva din scriitori precum Nicolae Labiş, Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, poate şi alţii. O regenerare a efectivelor subţiate, până la indignare, rămâne un deziderat care întâmpină, cum spuneam, nu puţine adversităţi. Şi prima dintre ele netrebnicia unor semeni de-ai noştri. Care nu înţeleg, fiindcă le lipseşte o asemenea disponibilitate, că natura ca un monument trebuie pusă sub stare de apărare. Să apărăm monumentul naturii nu e un clişeu vetust, ci iată un imperativ, neluat în seamă. Vitregia unor alte vremuri, sub multe specte, n-a putut provoca atâtea şi atâtea daune fondului cinegetic, ca anii din urmă. Când am atins „înţelepciunea” aiuritoare că trebuie protejat ursul, mai mult decât omul, indiferent de natura pagubelor săvârşite şi nicidecum căprioara sau iepurele, altă specie la ananghină. Ceva nu e în regulă, nu cu natura, ci cu noi, care ar trebui să fim ocrotitorii ei.