Preşedintele Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici (foto), şi-a anunţat demisia din funcţia deţinută, împreună cu cei doi vicepreşedinţi, Tania Radu şi Mircea Mihăieş, invocând „schimbarea misiunii institutului şi a subordonării politice faţă de Senat”. Aceasta ar fi ştirea reconfirmată, după ce fusese anunţată intenţia în urmă cu ceva timp. Directorul ICR a dezvoltat în declaraţia sa de presă o argumentaţie de circumstanţă, în care şi-a evidenţiat meritele, unele în exces, ocolind cu abilitate umbrele şi, mai ales, desăvârşita sa înrolare politică, deloc discretă, cu care a contaminat instituţia. Asta e realitatea. Marţi, Curtea Constituţională decisese cu majoritate de voturi că este deplin constituţională ordonanţa de urgenţă a Guvernului prin care Institutul Cultural Român a fost trecut din subordinea „simbolică” a Administraţiei Prezidenţiale în cea a Senatului. Horia Roman Patapievici considera această schimbare a subordonării ICR o transformare într-un soi de agenţie naţională de propagandă. Cam stranie premoniţie. În măsura în care intenţia ar exista, ea încă n-a fost exprimată. Acuzarea politizării este, deocamdată, gratuită. Dar poate vorbi directorul ICR de aşa ceva? Traversat de o inconsistenţă morală, uită că a fost numit, în debutul unui act de amplă politizare portocalie, în ianuarie 2005, de gaşca elitelor dizidente, care i-a dat brânci prea blândului scriitor Augustin Buzura, generos cu ea până la imprudenţă. Fireşte, gestul lui Patapievici este unul salutar, mai ales că „mult” de stat în funcţie nu i se prevedea. A ales onoarea de a renunţa, după ce a rămas în poziţie de forţă când asupra sa au planat destule neclarităţi, suspiciuni şi antipatii, dintre cele mai virulente. Retragerea vine cam târziu. Horia Roman Patapievici este un personaj complicat, erudit, preţios în exprimare, dar nu puţini sunt aceia care i-au suspectat prezenţa în primul Colegiu CNSAS, creditat cu un salariu mai mult decât onorabil, contra unor garanţii care n-au funcţionat niciodată. Civic Media, prin coordonatorul său, Victor Roncea, nu s-a resemnat o clipă în dezvăluiri deloc lipsite de substanţă pe site-ul ziaristionline.ro. Şi s-au spus destule lucruri grave, bine documentate, încât e greu de neluat în seamă totul. La rândul său, Dorin Tudoran, cunoscut ca scriitor pentru dizidenţa sa autentică, cumpătat de regulă, n-a ezitat să menţioneze pasiunile politice, prea evidente, ale tandemului Patapievici-Mihăieş, participarea acestora la fanatizarea discursului public şi politizarea până la iraţional a electoratului. Politizarea imaginii ICR-ului este în exclusivitate opera lor. Gestul lui Patapievici în ajunul alegerilor prezidenţiale din 2009 de a expedia o afirmaţie distrugătoare la adresa lui Mircea Geoană, în ziarul catalan „La Vanguardia”, a fost unul descalificant. Desigur, nu Horia Roma Patapievici, directorul ICR, lucra pentru candidatul Traian Băsescu ci… „La Vanguardia”. ICR, în ciuda a numeroase comitete şi comiţii, era feuda unei găşti elitiste. Care ştia ce are de făcut. Şi s-au ronţăit sume mari de bani publici, evidenţiate de Curtea de Conturi, încât vorba românească „ferească Dumnezeu de mai rău” chiar are acoperire. Spunea, ieri, fostul director al ICR, cu emfază: „Instituţia pe care am construit-o a murit”. Şi se apropia de adevăr. Chiar dacă „încă n-a murit”, practicile ei vor intra curând în adormire. Şi aici sunt multe de spus.
