Săptămâna trecută, omul de afaceri Dinu Patriciu a răbufnit în public prin câteva apariţii insolite, una în „Evenimentul Zilei”, alta la Realitatea TV, spre a enunţa un amestec de teze, unele de luat în seamă, precum cele referitoare la reforma Învăţământului, altele de discutat, mai ales cele politice, dar şi ataşamentul său „funciar” la un neo-liberalism defunct, emanat de Milton Friedman, marele guru, creditat cu scrierea caietului de sarcini pentru economia contemporană, hipermobilă şi global, prin care afirma supremaţia pieţei libere, propunând un manegement monetar corespunzator. Dotat cu o inteligenţă suplă, realmentă „rasată”, Dinu Patriciu este considerat în mediul de afaceri autohton ca fiind primul bucureştean dispus să renunţe la o carieră universitară de invidiat, la Facultatea de Arhitectură din Capitală, pentru a obţine prima licenţă (nr. 0000001/2303/1990 seria A) de firmă particulară „Alfa”, având ca obiect de activitate decoraţiunile interioare adaptate investiţiilor în construcţia de locuinţe. Poate pe motivul că este foarte bogat, cum se spune, multora Dinu Patriciu nu le place, deşi sunt destule alte motive, mult mai îndreptăţite, spre a justifica eventuala stigmatizare. Ca un paradox, membru al PNL-AT, alături de Călin Popescu Tăriceanu, Dinu Patriciu a fost cooptat la 30 aprilie 1991, alături de Traian Băsescu şi Radu Berceanu, în guvernul Petre Roman, oferindu-i-se portofoliul Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului. N-a trecut, în Parlament, de votul majoritar al aleşilor FSN şi singurul care a reuşit acest lucru a fost Traian Băsescu, desemnat ministru al Transporturilor în locul lui Doru Pană. De reţinut din această evocare rămâne rezonabila sa cooperare cu premierul de atunci, Petre Roman, şi, evident, alţi lideri din câmpul fesenist, atât de repudiat de liberali. Dacă meciul său cu Crin Antonescu, co-preşedinte al USL, mai trebuia reluat, fiind suficient de întreţinut în presa pe care o patronează, este o opţiune care îl priveşte. A avut şi demersuri, e adevărat nu multe, mult mai înţelepte de-a lungul timpului. Atacul vehement la Opoziţie din partea unui „liberal autentic” pare oricum enigmatic. Deşi ar putea fi un semnal. Spunea Dinu Patriciu undeva în interviul acordat „Evenimentului Zilei”: „(…) Când spuneam că trebuie tăiată coada câinelui dintr-odată nu mi-am schimbat punctele de vedere. Şi azi sunt convins că am încercat de multe ori să tăiem coada câinelui, dar, din păcate, nu transversal, ci pe lung. (…)”. Că s-a încercat, după 1996, şi această terapie de şoc prin „tăierea de coadă a câinelui” are mai puţină importanţă. Cel puţin acum. Neo-liberalismul său de conivenţă, cu nenorocirile produse peste tot în lume, este contestat astăzi inclusiv în SUA, unde se caută vinovaţi pentru actuala stare de lucruri, nefiind absolviţi nici George Bush Jr., pentru reducerea taxelor cu 1.350 miliarde dolari pe cinci ani, în favoarea clasei înstărite, nici Ronald Reagen, pentru cea mai mare reducere de impozite din istoria americană. Cât priveşte „binefacerile unchiului Miltie”, cum îi spuneau discipolii lui Milton Friedman, fostul profesor universitar al şcolii de la Chicago, cartea ziaristei canadiene Naomi Klein „Doctrina şocului” – Naşterea capitalismului dezastrelor (Ed. Vellant, 2008) – lămureşte iremediabil lucrurile şi poate că la o lectură l-ar convinge şi pe Dinu Patriciu, acest “evanghelist al capitalismului democratic”. Deşi nu soarta neo-liberalismului în lume îl interesează cu adevărat. Ce-l mână pe dânsul în luptă este cu totul altceva, care, oricum, nu-i remontează imaginea publică.
