Cu înaintarea în vârstă, memoria devine mai selectivă, victimă a unor capricii aleatorii cărora e greu să le identifici un sens satisfăcător. După o iarnă nemeritat de blândă judecând nu după exigenţe meteorologice, ci după „intemperiile” din spaţiul politic şi public, martie ne întâmpină cu promisiuni de înseninări în care misterul exploziei germinative scutură poverile hibernale şi dă nou avânt setei de lumină. Iar dacă parabola mai veche a intrării în muncile de primăvară şi-a pierdut intensitatea şi vraja de odinioară, ceea ce ne mai rămâne dintr-o tradiţie în suferinţă sunt tocmai acele fărâme ale unor trăiri, în copilărie, iscodindu-ne din unghere distribuite sub pecetea unei taine istovitoare.
Cu ceva vreme în urmă, întâiile zile ale lui martie rezonau în intimitatea mea, cu nota presupusă de artificial, pe linia unor iscodiri cărturăreşti, cu anticele Ide, evocând profeticul sfârşit al lui Cezar, mai înainte ca lui Traian Împăratul să-i fie legat numele de Dochia şi până ca ei să i se atribuie, în imaginarul străbunilor noştri, identitatea aceea de babă hâtră, victimă a unei nefericite raportări la capriciile vremii.
Observ acum că în locul acelui raptus memorial, spaţiul gol se populează, straniu de viu, cu imaginea focurilor aprinse pe dealurile copilăriei, dar şi pe drum, seara, în jurul cărora bătrâni şi copii, adolescenţi ori maturi ne regăseam în ambianţa unui ritual de trecere de la întuneric spre lumină, de la restrişte la bucurie, de la suferinţă la speranţa. Şi, apoi, în jocul nu mai puţin ritual al Babelor regăsesc, intactă, plăcerea nelipsită de un sâmbure de răutate, cu care ne disputam, noi, copiii, cele nouă zile de început, asumând, după caz, cu un neostoit simţ al jocului, câte una din vârstnicele consătene.
Personal, resimt, la distanţă, într-o succesiune captivantă – şi încă neobişnuit de vie – bucuriile trăite prin micile râpe de pe dealurile pe unde, arondat sarcinii de paznic al caprelor ori al vacii de lapte, îmi trasam viitorul în galeşe visări însoţite de aţipiri ale căror vini trebuiau decontate, seara, acasă. Măguri şi răstavuri mustind sub ultime resturi de zăpadă, boarea aceea specifică căldurii reîntărite a soarelui, fumul focurilor arzând pe câmp şi urcând de prin grădinile de legume din sat şi, înainte de toate, palele de vânt iscate din senin biciuind fragedele trupuri, toate converg acum în forma unei tămăduitoare rapsodii a retrăirii sub semnul unei magice nostalgii.
Nu ştiu dacă printre ierburile în plină germinaţie de pe lângă pârâul ameninţător învolburat se mai găsesc astăzi viorele şi brânduşe pe care le culegeam cu sentimentul unei meniri slobode de vreo sarcină a familiei. Îmi amintesc însă că, în grup, ne trezeam, copiii, prinşi într-un fel de întrecere al cărui talisman râvnit îl constituiau acele flori minuscule, greu de descoperit prin iarba deasă, pe care le chemam tămâioare.
Mireasma lor îmbătătoare ce se revărsa în odaie din bucheţelele pe care mama le rostuia, cu o solemnitate aparte, în căni de lut şi le distribuia mai peste tot, îmi bântuie şi acum simţurile, restituind, cu o generozitate neaşteptată, nostalgia acelui timp străbătut de mari aşteptări spre un viitor redus la cifra unei mari taine.
