Bântuie, de câteva luni, prin spaţiul public, dar mai ales mediatic, ca să nu mai vorbim de cel politic cu aplomb electoral, o campanie critică asiduă în jurul pierderii nominalizării Craiovei în ultima etapă naţională a competiţiei pentru titlul de Capitală Culturală Europeană pentru 2021. Cu rarisime excepţii – l-aş cita aici pe jurnalistul Mihai Firică –, departe de a se înscrie, cum ar fi fost firesc, în nota unei dezbateri, altminteri absente pe durata manifestărilor, campania a probat şi de această dată un apăsat apetit conflictual, rezumându-se la acuzaţii de regulă extra-culturale, nu o dată cu un abia camuflat iz „penal”. De altfel, de ce-am mai mira, când cutuma aceasta, a arătatului cu degetul, ce-a sfârşit prin a instituţionaliza delaţiunea la nivel de sport naţional, a abrogat, din limbajul mass-mediatic chiar şi unul din fundamentele statului de drept care este prezumţia de nevinovăţie. Când cineva, persoană publică, face obiectul unui dosar judiciar, nimeni nu se mai oboseşte să invoce, dacă nu prezumţia, măcar adjectivul, impus de o minimă obligaţie deontologică, de … presupus, care să însoţească actele incriminante ori chiar (presupusul, nu-i aşa?) „vinovat”.
Strict la competiţia pentru râvnitul titlu, cel de Capitală Culturală Europeană, mă simt obligat să avansez câteva observaţii pe care le-aş subsuma unui recurs – ori unui test – de onestitate. Şi, dacă se doreşte, şi de sinceritate din păcate şi aceasta tot mai ieşită din uz. Întâi de toate, plecând de la adevărul la îndemâna oricui că orice proiect, mai ales de impact public, nu poate fi – şi nici n-ar trebui să pretindă – perfecţiunea, era firesc ca opinii diferite, alternative ori de ameliorare cu privire la orice act, eveniment, program, să intervină, ele fiind chiar salutare. Cu condiţia respectării unor reguli ale dezbaterii judicioase, cu argumente înscrise însă în zona bunei-credinţe care să probeze ataşamentul real faţă de comunitate.
În cadrul proiectului asumat şi derulat de actanţii proiectului respectiv, s-au înregistrat, nu încape îndoială, şi acţiuni cu sincope, adesea într-un ritm alert, prea alert, poate, în parte, şi sub semnul improvizaţiei. Personal, mi-am exprimat unele dubii ori am amendat oportunităţi (neimplicarea Naţionalului „Marin Sorescu” şi chiar a Universităţii din Bănie, sentimentul de supralicitare a evenimentelor, uneori cu suprapuneri ori cu reiterări supărătoare etc. etc., cu specificarea că, cel puţin în privinţa instituţiilor menţionale, culpa n-a fost neapărat a organizatorilor), dar n-am putut să nu remarc şi să-mi exprim totala adeziune la unele dintre iniţiativele culturale de rezonanţă naţională şi chiar europeană.
Lăsând însă deoparte astfel de opinii, particularizate şi, cum anticipam, de ordinul subiectivismelor, fireşti îndeosebi când e vorba de cultură, consider absolut necesare cel puţin două lucruri pe care experienţa competiţiei respective le-a devoalat. Şi pe care ar trebui să le evaluăm – şi, respectiv, re-evaluăm – dacă destinul, nu doar artistic, al Craiovei ne patronează cu adevărat calitatea de cetăţeni ataşaţi viitorului acesteia.
Înainte de toate, cred că, dincolo de contextul competiţional, proiectul se cuvine continuat. Şi nu neapărat în perspectiva reînscrierii pentru o altă dată (alt an), cât îndeosebi ca exerciţiu în derulare a programelor principalelor instituţii culturale şi artistice care, în consecinţă, s-ar cuveni să şi le conserve şi să şi le asume ca suporturi fireşti ale menirii lor. Ca să citez o butadă din lumea sportului: ai câştigat, continuă, ai pierdut continuă!
În al doilea rând, câtă rea-voinţă – şi ce demon al neonestităţii ne vizitează – trebuie să prevale încât să nu reţinem realitatea, vie, sub ochii cui vrea să ia act, că tocmai în aceşti ultimi ani climatul şi ambientul cultural şi artistic al Craiovei s-au schimbat, pe alocuri substanţial, că instituţii, altădată răpuse de inerţie s-au deschis, cu generozitate în spatele căreia stă, nici nu se poate altfel, truda, talentul şi ingeniozitatea celor care ne oferă remedii de sănătate sufletească şi spirituală?
Filarmonica „Oltenia”, Opera Română Craiova, Biblioteca „Alexandru şi Aristia Aman”, ca şi, mai ales, Teatrul „Colibri” cu beneficiul, la un moment dat nesperat, al unui sediu adecvat, toate au probat un aşteptat gust al renaşterii care, de fapt, instituie o altă vârstă a Craiovei culturale. De aici, acest recurs la onestitate. Una care să consoneze cu orgoliul, cât mai este, de concitadini şi, ca atare, beneficiari ai faptelor de artă şi de cultură pe care nu ne sfiim, deseori prea retoric, să le evocăm.
