Doamne, apără-mă de mine însumi!

0
310

Recitit, romanul lui Octavian Paler “Viaţa pe un peron” (Ed. „Corint”, 2005 – deşi romanul a apărut în 1981 -) insuflă, acum, o senzaţie stranie de tristeţe enervantă şi înfricoşătoare. N-am înţeles unde a plecat, în direcţia mlaştinii, Eleonora, “cu trenciul pe umeri“, dintr-o gară pustie – nu vin şi nu pleacă trenuri –, dilema nu o lămureşte nici autorul, dar resemnarea optimistă a “profesorului de istorie”, celălalt personaj, “Doamne, apără-mă de mine însumi”, sună ca o poruncă valabilă, pentru fiecare dintre noi. Pateticile pledoarii justiţiare, pentru triumful asupra fricii, nu presupun atât lupta împotriva fricii cât refuzul acesteia. Aşteptând un tren care nu dă semne să apară vreodată, nu aflăm, întrebându-ne continuu, răspunsuri la alte interogaţii, ca de pildă valabilitatea celor 10 porunci, dintr-un decalog: “Să aştepţi oricât” / “Să aştepţi orice” / “Să nu îţi aminteşti în schimb orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent” / “Să nu numeri zilele” / “Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa” / “Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim” / “Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui care nu îndrăzneşte să spere singur” / “Dacă gândul astă te ajută, nu căuta să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic” / “Binecuvântează-ţi ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist” / “Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă”. Se poate apela la decalog, de oricâte ori suntem în dificultate, deşi unele dintre porunci sunt greu de urmat. Chiar atunci când apelăm la ele, considerând că avem nevoie în clipa respectivă. Ursitoarele erau bete probabil când au venit la căpătâiul nostru sau, plictisite, au vrut să se amuze. Romanul lui Octavian Paler ascunde multe înţelesuri subtile, lăsând loc interpretărilor multiple. Personajele se hrănesc cu amintiri, dintr-o viaţă la care nu se vor mai întoarce vreodată. Prezentul e confuz, din moment ce gara este pustie, şi sugerează doar că şi viitorul este incert, bântuit de capcane. Ce bine am face dacă, din când în când, chiar atunci când nu ne considerăm marionete ale fricii, am prefera reflectarea, în locul tupeului necenzurat, prea convinşi de judecăţile noastre. Mai ales în referirile la alţii… Pe peron nu sunt Ei, ci suntem noi.