De 40 de ani îşi aşează taraba cu mărţişoare pe Unirii…

0
236

Sunt foarte mulţi ani de când ultima dimineaţă a lui februarie nu o mai prinde acasă pe doamna Ştefania. Îmbrăcată bine şi înarmată cu multe cutii şi plicuri de hârtie, la ora 7.00 este prima care ajunge în centrul oraşului. Când oamenii trec grăbiţi spre Primărie, unde au serviciu, sau la vreun sediu de bancă din zonă, ea are deja aranjată taraba cu mărţişoare şi aşteaptă, răbdătoare, clienţii. Aproape toate mărţişoarele sunt lucrate de mâinile sale, modelate şi colorate după sufletul său, aşa că o mare curiozitate, mai mare decât calculele unui simplu comerciant, o împinge să vadă cine mai apreciază în ziua de azi frumosul natural, care nu are vârstă şi nici modă.

În primăvara lui 1979 era o tânără plină de viaţă care ieşea pentru prima dată cu mărţişoarele pe strada Unirii din Craiova. Era un început de martie friguros, cu puţin soare, dar ea avea pe atunci 22 de ani şi nu prea lua în serios evoluţia gradelor de afară. De puţin timp, o prietenă a sa începuse să strângă mănunchi de pene colorate, din care confecţiona nişte mărţişoare frumoase şi elegante, care se vindeau foarte bine pe tarabele din centru. „M-a străfulgerat aşa o idee: ce-ar fi să încerc şi eu? Şi am început, dar puţin mai timid”, povesteşte acum. Cum a fost acel an, când a ieşit întâia oară cu coşarii din mărgele negre, înşirate pe aţă, nu-şi mai aminteşte. Ceva însă, şi nu neapărat câştigul, pentru că din mărţişoare nu ai cum să te îmbogăţeşti, a pus stăpânire pe ea, din acele clipe.

Melci sidefaţi şi flori nemuritoare

Au urmat ani şi ani de mărţişoreală. Oriunde mergea, în concedii sau la ţară, că era vară sau toamnă, nu-i scăpau din ochi lucruşoare mici şi drăgălaşe, pe care şi le imagina cum ar da lipite pe o bucăţică de material sau pe un petec de hârtie. „Dacă mergeam cu familia la mare, în concediu, răsăritul mă găsea pe plajă. Adunam pumni de melcişori şi scoici sidefate, pe care le aduceam acasă. Le spălam bine de nisip şi le puneam în cutiuţele mele de lucru. Le foloseam întregi, lipite pe material, sau le pisam şi praful acela de sidef îl aşezam, ca o pulbere, peste diferite forme decupate”. Când mergea undeva la ţară, era cu ochii aţintiţi pe câmp să caute flori cât mai colorate şi cu inflorescenţa bine conturată sau frunze cu marginile zimţate, ca o dantelă. Le ştergea pe toate de praf şi le aşeza, cu deosebită grijă, între pagini de ziare, la presat.

Strungul care dădea şpan

Imaginaţia nu o slăbea nici la locul său de muncă obişnuit. Îşi câştiga pâinea lucrând la o fabrică de mobilă, iar într-o zi i-a venit ideea că se putea alege, chiar şi de acolo, cu ceva materiale de lucru. Ulterior, s-au dovedit chiar unele foarte preţioase. „Lucram, pe atunci, într-o întreprindere de mobilă şi mergeam la strungar şi îl rugam să mă lase să colectez şi eu şpan. Erau aşchii de metal care rămâneau răspândite pe lângă strung, pe care eu le adunam uşor cu penseta. Le aşezam într-o cutiuţă de chibrituri, pe care o duceam acasă. Îmi era foarte utilă acea pilitură de bronz sau alte metale, mă ajuta să confecţionez nişte mărţişoare interesante, care plăceau domnilor. Mă bucuram foarte mult când vedeam că sunt apreciate”, deapănă, ca dintr-o carte, o poveste a mărţişorului, femeia micuţă, care stă şi acum lipită de taraba sa.

Fiecare primăvară cu mărţişorul ei

Zâmbind, spune, cu modestie, că anii au trecut, iar ea a rămas tot în piaţă şi tot cu ideile sale „învechite”. Adică la fel de credincioasă ideii că mărţişorul trebuie creat, lucru care o deosebeşte total de ceilalţi vânzători de mărţişoare din jurul său, comercianţi şi atât – am spune noi. „În fiecare an, am grijă să vin cu ceva nou, să creez ceva special. Omul care vine la tarabă se bucură când găseşte lucruri noi şi frumoase şi am grijă să nu le dezamăgesc aşteptările. Acum, de exemplu, am aceste mărţişoare pe care le-am lucrat din pet-uri”. Mărţişoarele pe care ni le arată sunt depozitate într-o cutie dreptunghiulară şi nu atrag atenţia la prima vedere. Au forme abstracte şi o nuanţă maronie, punctată cu câte o pietricică adăugată pentru culoare. „În aceste mărţişoare, materialul este cel care vorbeşte”, adaugă, sesizând nedumerirea.

Cândva, mărţişorul făcea furori

În timpul în care stăm de vorbă, puţini cumpărători se opresc la taraba cu mărţişoare din plastic topit şi tablouri din flori presate, toate lucrate, cu adevărat, de mână. Cei mai mulţi aruncă o privire pe deasupra cutiuţelor colorate şi trec mai departe. Doamna Ştefania ştie că, într-un fel, trăieşte la apusul anilor în care mărţişorul făcea furori printre studenţii şi domnii galanţi ai acestui oraş, iar lucrul acesta o întristează mai mult decât faptul că are, din ce în ce, mai puţini clienţi. „Mărţişorul era mult mai îndrăgit decât este în ziua de astăzi. De fapt, aproape că nici nu se compară. Şi înainte se vindeau tot pe Unirii, dar parcă şi zilele erau mai frumoase, şi mărţişoarele noastre. Iar domnii cumpărau şi ei cu mai mare bucurie”, spune cu nostalgie. Rătăcită cumva printre toate tarabele încărcate cu kilograme de mărţişoare, cumpărate de-a gata de prin en gros-uri, doamna Ştefania rămâne o temerară, poate singura care, străbătând peste patru decenii de improvizat şi modelat, şi-a căpătat renumele de creator de mărţişoare. Asta fără ca ea să ştie.