Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

0
120

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai an în care, sub incidența percepției năucitoare a schimbării radicale a comunicării pe care ne-au indus-o noile tehnologii câteva observații a căror actualitate în contextul zarvei mediatice din aceste zile îmi pare greu eludabile. Notam atunci – cu câțiva ani în urmă – că, odată cu pierderea uzului străvechi al împărtășirii ca practică seculară de a sta la taină unul cu altul, cu un gust ritualic care sfârșea aproape necondiționat prin a ne face ceva mai înțelepți, am pierdut ceva substanțial și greu recuperabil dintr-un patrimoniu comunitar contând ca fundament al fondului nostru identitar.

Prilejul de atunci fusese un lung taifas cu un jurist, pe deasupra universitar și, în plus, unul dintre cei tot mai puțini atenți la mersul cetății și la atâtea dereglări, ajunse sistemice, din câmpul instrucției, educației, culturii și, în general, al societății și al lumii în care ni-i dat să viețuim. Din spectrul acelei tăifăsuiri nu puteau lipsi fapte reprobabile generalizate la nivelul unui modus vivendi configurând un comportament mental ghidat de un ticăloșit mecanism tranzacționist: hoții mărunte, de la buzunăreli prin zone aglomerate, crime oribile și jafuri cu ștaif și, deseori, ordonate pe la vârfurile societății, proteste stradale deversate, unele în altele, într-un soi de răzmerițe comandate aiuritor etc. etc.

Mai puțin panicat decât mine, comilitonul meu ocazional mă asigura, în cheia unei experiențe intrinseci ariei profesionale, că dreptatea va avea până la urmă câștig de cauză. Și-mi invoca, în aceeași ordine profesională, străvechea balanță a zeiței Themis, atentă la echilibrul în absența căruia drumul Golgotei rămâne fără sfârșit. Asemenea seismelor sociale tot mai amenințătoare de la un ceas la altul, îmi mărturisea el, dezechilibrele balanței dreptății sunt tot atâtea avertismente ale apropierii unui ceas, a unui soroc în care sabia zeiței ridicate din codurile juridice sincopate de slujitori mai mult ori mai puțin integri va cădea năprasnic acolo unde culpa s-a săvârșit.

Oricât de penitenți se vor dovedi pe drumul purgatoriului, vei vedea – îmi repeta stăruitor – cum toți ce-au piratat, direct ori prin interpuși, societatea noastră în starea ei de încă perpetuă convalescență, pe toți cei dedulciți la rele și disimulați în semiobscuritatea unor aranjamente de culise și afișând acum un soi de imunitate negociată plătind din greu gravele delicte pe care le-au săvârșit.

Și întreg acel moment colocvial resuscitat în memorie mi se pare acum, într-o manieră fie și subsidiară, un răspuns, ca un memento, la zarva aiuritoare la care suntem martori, cu ori fără de voie. Am reușit, parcă mai mult decât oricând într-o istorie ce n-a dus lipsă de dezbinări, să depășim chiar pragul unei polarizări până spre un conflict infra-social și infra-național fără precedent. Și oricât de „aranjată” pare balanța themistă, orizontul speranței care, așa zdrențuită cum e, încă mai clipocește.

Cât despre părțile în conflict deschis și depășind în mers belicosul slogan care pe care ce se consumă în aceste zile, nu le pot oferi, lor și trâmbițașilor de ambele / toate părțile, decât răspunsul rabinului dintr-un vechi și cunoscut banc: cu toții au dreptate. Un răspuns în a cărui aparentă ambiguitate subzistă, la o lectură mai atentă, sensul unei repoziționări mai responsabile și în care orice act reevaluator capătă măsura unei urgențe.